Poveste terapeutică: Să nu supăr, să nu deranjez pe nimeni...
Poveste terapeutică: Să nu supăr, să nu deranjez pe nimeni...
”Aproape toți am călătorit cu avionul și știm ce este un aeroport. De pe piste drepte și lungi, care se întretaie foarte ordonat ca niște șosele, avionele active, pline de oameni grăbiți, zboară încoace și încolo, decolează sau aterizează neîncetat. Câteodată, zborurile sunt în direcții foarte îndepărtate, iar avioanele pleacă pline de combustibil în rezervoare, care să le ajute să străbată distanțe așa de lungi. Sunt multe avioane speciale cu care piloții fac exerciții de zbor sau lansează parașutiști.
Pe un aeroport lucrează totdeauna oameni care știu exact ce au de făcut, mișună peste tot și sunt mereu foarte ocupați, fără să se încurce unii pe alții […]. Într-un hambar îndepărtat, cu geamurile sparte și fără ușă, stătea de mai multă vreme un avion mic numit TU110. Cu el se făceau mai demult acrobații. De aceea era foarte sensibil. Deși părea uitat de toți, TU110 cunoștea tot ce se întâmpla pe aeroport: orele la care veneau sau plecau în curse avioanele mari și zgomotoase cu pasageri, zborurile cargo de marfă. Îl impresinau aterizările și decolările lor îndrăznețe, viteza pe care o atingeau ridicându-se în aer, frânele pe care le foloseau la aterizare. Visa că într-o zi i se va întâmpla și lui ceva măreț: să-l scoată cineva din hangar pentru un zbor cât de mic. Numai că oamenii de pe aeroport își vedeau maid eparte de treburi fără să-l observe.
TU110 știa că are un aingur motor, o singură elice, că nu-și putea retrage rotițele în timpul zborului și că ele rămâneau afară ca niște piciorușe de pasăre. În el abia încăpeau doi pasageri.
”Dacă aș fi mai mare, dacă aripile mele ar fi mai întinse, dacă motorul meu ar face zgomot asurzitor, dacă aș putea și eu lansa parașutiști...”, visa TU110 să fie altceva decât era, privind mereu la avioanele norocoase de pe piste. ”Pe mine nimeni nu mă vrea. O să-mi ruginească încheieturile în acest hangar fără ușă”, își plângea de milă TU110”.
S-ar fi văicărit el multă vreme, dacă într-o zi nu s-ar fi adăpostit de ploaie în hangar un șoarece de câmp, bătrân și foarte înțelept. Văzându-l așa, părăsit, plin de pânze de păianjen, șoarecele intră în carlingă și îl întrebă ce s-a întâmplat. TU110 se jenă să-i mărturisească direct toate defectele pe care era convins că le are. Așa că spuse altceva:
- Păi, nu știu! Poate, dacă aș ieși pe pistă să zbor și eu, orarul tuturor avioanelor care aterizează sau decolează ar trebui să se schimbe din cauza mea. S-ar produce o dezordine groaznică, toți ar întreba cine este cel care dă peste cap programul. Toată lumea m-ar arăta pe mine cu degetul, iar eu, în clipa aceea, aș muri de rușine...M-aș simți așa de vinovat...Eu nu vreau să supăr sau să deranjez pe nimeni...Mai bine rămân aici în hangar.
TU110 voia să pară foarte modest.
Șoarecele cel înțelept pricepu cum stau lucrurile, că TU110 își pierduse de fapt toată încrederea în sine, așa că-i răspunse:
- Cum vrei tu. Depinde de tine...Dar, după părerea mea, ce spui tu nu are sens. Dacă dorești din toată inima să faci o treabă care să ți se potrivească, vei reuși să o faci. Și plecă de acolo, ca să-l lase pe TU110 să se gândească.
După câteva zile de cugetare, TU110 înțelese că de fapt nu trebuia să pară modest, câtă vreme voia neapărat să zboare. Se simți pregătit să-și uite defectele și să atragă atenția oamenilor asupra lui. Când o rază de soare pătrunse în hangar, aripa lui, făcută dintr-un metal fin și rezistent, străluci în lumină. Sclipirea era așa de puternică. Încât fu observată de cineva din turnul de control, care se miră și trimise o echipă de specialiști să cerceteze locul. TU110 îi aștepta nerăbdător. Specialiștii se mirară:
Ce avion frumos și ce sprinten pare! Ar fi tocmai potrivit pentru echipa care merge să filmeze munții! Aripile lui mici sunt foarte rezistente. Are un motor silențios. O sa ne fie de mare ajutor, se bucură un pilot.
TU110 căpătă încredere auzind laudele la adresa lui. Nu-i venea să creadă. Se vorbea despre calitățile lui pe care el nu le observase niciodată. Era în culmea fericirii.
După expediția în munți, ajută la filmarea unor inundații, la transportul bolnavilor, la acrobații de zbor. Curând, misiunile lui nenumărate erau una mai importantă decât alta. TU110 devenise cel mai bun avion de intervenții în urgențe. Noaptea târziu, după ce paznicul stingea lumina și închidea ușa cea nouă de la hangarul renovat, TU110 se întâlnea cu vechiul său prieten, șoarecele de câmp. Stăteau de vorbă despre cât de important este să ai încredere în tine, să-ți cunoști calitățile adevărate, când vrei cu adevărat să-ți împlinești visele.”
Poveste preluată din cartea ”Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți” – Sempronia Filipoi
De la echipa de psihoterapeuti Gamma Clinic Psychology
