Add new comment

Bullying-ul și adaptabilitatea la noul mediu școlar
by Ancuta Dobreanu

Vacanța de vară... perioada care pentru unii elevi înseamnă doar o pauză de la trezitul dis-de-dimineață, teme și prezență școlară, iar pentru alții puntea de trecere de un mediu confortabil, o reputație construită cu grijă în cei 4 ani de școală (fie ei copilărești sau adolescentini) la o nouă etapă a vieții, o nouă clasă, colegi și profesori noi.

Printre puținele lucruri pe care mi le aduc aminte din prima zi de liceu se află o frază rostită de noua dirigă, profă de istorie: „Unii școlari de I-IV plâng când le pleacă învățătoarea, copiii de V-VIII poate sunt întristați dacă nu mai au același profesor la clasă, iar pe cei de liceu nu-i interesează deloc acest aspect; deci nu mă aștept de la voi să vă atașați prea mult de profesorii pe care îi veți avea la liceu”.

Atunci mi-am zis: „Hopa, stai că nu-i a bună!”. De fapt, acela a fost momentul în care am conștientizat faptul că va trebui să mă adaptez unor noi cerințe, și nu de ordin școlar – așa cum credeam până atunci – ci de ordin personal: colegi și profesori noi, competiție, eforturi suplimentare depuse pentru cunoașterea și înțelegerea celorlalți, grupuri deja formate sau ce se alcătuiau atunci pe diverse criterii – uneori discriminatorii, emoții... ce mai, un adevărat „bazar” din care puteai să-ți cumperi adaptabilitate cu prețul ieșirii din zona de confort. Și, ca să mă fraieresc singură la schimbul valutar, singurul coleg cu care venisem din școala gimnazială în aceeași clasă de liceu, mi-a zis șoptit în prima zi: „Știi, de acum trebuie să ne facem alți prieteni, că doar faptul că ne cunoaștem din generală n-o să ne țină legați unul de altul.” „Serios?!?” Și iată-mă întorcându-mă ispășită în carapacea mea, am tras perdeluța și am încuiat ușa de la intrare, făcând reversul doar atunci când era necesar și nici atunci pe deplin. Cu timpul, carapacea mea a început să capete din ce în ce mai mulți striați, mai mult sau mai puțin adânci, proveniți din cuvintele colegilor, din zâmbetele și râsetele lor, din porecle sau jigniri. Astfel, pentru a mă apăra, rămâneam acolo, în adâncimea cea mai de jos, până când mi-am cumpărat o baterie la „lanternă”, cu aceeași valută, ieșirea din zona de confort. Dar de data asta n-am mai fost fraierită. Ofertantul meu, un prof de română deschis la minte și la inima, m-a învățat cum să folosesc „lanterna”. Mi-a spus că dacă o voi folosi, trăind prin literatură și luminându-mi prin emoții calea, pe de o parte, adâncul va ajunge să strălucească și, obișnuindu-mă, pe de altă parte, voi putea ieși din carapace pentru a întâmpina soarele. Suna promițător, deci am acceptat oferta. Curând, lumina soarelui mi-a încălzit carapacea, iar razele mi-au mângâiat striații. Atunci am înțeles: așa cum am putut să-mi vindec rănile, așa aș fi avut poate și puterea de nu lăsa ca striații să-mi cuprindă carapacea. Și am mai înțeles un lucru: faptul că cei care au atentat la netezimea cochiliei mele, avuseseră ei înșiși aceleași răni, dar care au fost acoperite cu un strat gros de ciment, pentru ca striații lor să nu se vadă și durerea să nu le fie cunoscută.

Pentru mine, adaptabilitatea la noul mediu, cel liceeal, a fost săvârșită prin lectură. Cărțile și personajele din poveștile lor mi-au fost prietenii pe care nu i-am aflat într-un mediu în care dacă ai fi finalizat gimnaziul, ai fi fost altfel văzut și de către profesori și de către „bobocii” speriați de nou. „Veteranii” aveau astfel avantajul de a-i trata și de a-i face pe noii veniți de a se simți din start inferiori, mai ales că cei noi – necunoscuți, de altfel – le amenințau reputația. Conștientizarea mea însă a fost tocmai faptul că și ei au fost „boboci” inițial, care, la rândul lor, au trecut prin acelaș proces de adaptare, fără ca cineva să intervină. Acesta a fost singurul mod de existență pe care-l cunoșteau.

Imaginați-vă dar, cum ar fi fost dacă dirigentele ar fi purtat o astfel de discuție cu ei, cu noi, cu orice alți elevi din clasele a Va sau a IXa, prin care să le explice aceste nuanțe de etichetă și adaptabilitate? Practic, ar fi fost rupt acest lanț al comportamentului agresiv față de noii veniți.

Închei prin următoarea precizare: acest articol încurajează implicarea și atenția la emoțiile atât a „bobocilor”, cât și a „veteranilor”.

Îndemn la curaj!

Cu drag,

Ancuța Dobreanu

Trainer Change the Story

Gamma Projects & Reseach by Gamma Institute