Add new comment

Nu există un singur adevăr

Postmodernism în psihoterapie – Realitățile sunt construite social și nu avem adevăruri unice la care să ne raportăm.

O premisă centrală a postmodernismului este că, la nivel social, nu există un singur adevăr esențial, despre cum ar trebui să funcționeze oamenii, familiile sau societățile. Sfaturile lui Erickson sunt congruente cu această idee. Iată ce spunea el în 1965 (1965/1980 pg. 223):

“Sarcina terapeutului nu este să-l convertească pe client la propriile lui credințe sau înțelegeri. Nici un pacient nu înțelege în mod real perspectiva terapeutului său, și nici nu are nevoie de ea. Ce se impune aici, este capacitatea terapeutului de a dezvolta o situație, un spațiu terapeutic în care să-i permită pacientului să-și folosească propria gândire, propriile emoții în cel mai potrivit mod, adaptat schemei lui de viață.”

Sunt șase idei aflate în interrelatie, ce caracterizează gândirea postmodernă, așa cum se aplică ele în psihoterapie:

1. Realitățile sunt construite social.
2. Există mai multe modalități de a descrie și clasifica “realitatea” oricărei situații.
3. Cunoașterea este trăită (experimentată), nu găsită.
4. Cunoașterea se construiește în limbaj.
5. Realitățile sunt organizate și menținute prin povești.
6. Nu există adevăruri esențiale, unice.

Terapia narativă pornește de la un set de idei și practici născute în munca lui M. White și D. Epston, iar ideile lui M. White (1986) sunt și ele ancorate în munca lui Gregory Bateson (1972).

Efectul aplicării metaforei narative în terapie este, așa cum declară unii terapeuți, unul de schimbare a direcției de lucru și a poziției de putere și autoritate a terapeutului. În loc de a rezolva probleme, terapeuții devin interesați să colaboreze cu oamenii în decizia acestora de schimbare a vieții. Acest lucru este făcut prin îmbogățirea poveștilor pe care ei și ceilalți le vehiculează despre sine și viața lor. Se pornește de la premisa că există, undeva, o poveste neafectată de problemă, și ea va fi punctată îmbogățită, multistratificată împreună cu terapeutul. În final, apare o nouă identitate cu noi opțiuni de relaționare, și în consecință un nou viitor.

Complexitatea acestei munci o depășește pe cea a unei simple metafore terapeutice. Cu atât mai mult cu cât, unele povești sunt generate în anumite contexte, influențate mai mult de un discurs decât de altul. Oamenii nu sunt conștienți de puterea poveștilor lor, asupra lor. Pur și simplu se nasc în ele fără să se observe vreodată, sau să problematizeze pe marginea lor. Povestea devine o matriță în care persoana încercă să se adapteze, în loc să o transforme conform creșterii lui continue. Astfel, povestea devine pe nesimțite singura realitate în care trebuie să…, e nevoie să…, ar fi bine să…, dacă nu…, atunci…, și așa mai departe. Povestea devine constrângătoare și limitativă, iar persoana nu e conștientă de opțiunea ei de a schimba decât atunci când în mod spontan sau cu ajutor, este pusă în poziția martorului.

Aici, munca terapeutului este supusă aceluiași discurs social și e important ca el să practice același lucru – să devină martorul propriei viziuni sau perspective și să conștientizeze momentul când vrea să o impună clientului ca lentila prin care să-și privească problema sau pe sine.

Vă sugerăm în această săptămână să faceți următorul exercițiu:

1. Ascultați-vă partenerul și cum ați fi cel mai bun prieten al lui – indiferent de ceea ce face sau spune, păstrați-vă cel puțin în interior, această atitudine.
2. Deveniți conștient de fiecare dată când vreți să aveți dreptate într-o discuție cu cineva, ce voce vă spune că aveți dreptate: ce argument aduce ea și de ce discurs social se simte susținută acea voce. Ce autoritate din afară spune că “acela” e adevărul. Fiți observatorul acelei voci și contemplați, fără să judecați, dorința ei ca adevărul său să fie “mai bun” decât adevărul celeilalte părți.