De ce frica de respingere nu dispare niciodata
De ce frica de respingere nu dispare niciodată
by psiholog sub supervizare Mădălina Belcescu
Sunt momente deosebite – la începutul relațiilor – când una dintre persoane nu își găsește curajul să îi spună celeilalte cât de mult ține la ea. Ambele și-ar dori să își atingă mâinile și să îți găsească locul potrivit în viața celuilalt, dar frica de respingere e atât de intensă, încât sunt ezitanți și șovăielnici în a-și mărturisi dragostea. Presupunerea de la care se pornește este aceea că frica de respingere este limitată și că se concentrează în special pe o anumită perioadă a relației: începutul. Și totuși, una din caracteristicile mai puțin recunoscute este aceea că, în fapt, frica de respingere nu dispare niciodată. Ea continuă, chiar și la cei mai echilibrați oameni, în fiecare zi, uneori cu grave consecințe. Încă nu s-a găsit o cale eficientă și lipsită de vinovăție prin care fiecare să admită că are nevoie de reasigurări din partea celuilalt.
În mintea noastră, acceptarea nu e niciodată un dat sigur, reciprocitatea nu e niciodată certă, pot exista mereu noi amenințări, reale sau doar percepute ale integrității relației. Stimulul declanșator poate fi minuscul – ”Nu mai vorbim la fel de mult cum o făceam.” Doar că după mai mulți ani petrecuți împreună, frica de a cere dovezi poate deveni o povară greu de procesat. Și în plus, cu o complicație: în acest moment al vieții noastre presupunem că această anxietate nici nu ar trebui să existe.
Acest lucru ne împiedică să ne recunoaștem sentimentele și nu ne lasă să le comunicăm și celorlalți nevoia noastră de a fi securizați și înțeleși. În loc să solicităm direct, s-ar putea să mascăm cerința noastră sub anumite comportamente care cel mai probabil îl vor confuza pe celălalt și ne vor frustra pe noi.
Mai exact, devenim distanți deoarece cu cât ne dorim mai mult să ne apropiem, cu atât suntem mai crispați de control, frica de respingere și decidem să îi blocăm și pe ei – avem altă treabă, devenim neinteresați de ce spune partenerul, ca și cum confirmarea sentimentelor lor ar fi ultimul lucru pe care ni-l dorim.
Sau devenim maeștri ai controlului pentru că simțim că îi pierdem pe cei de lângă noi din punct de vedere emoțional așa că îi controlăm administrativ: unde, când, cu cine, de ce. Punem foarte multă presiune pe parteneri, în loc să admitem pur și simplu că ”Sunt îngrijorat(ă) că nu mai sunt important(ă) pentru tine…” .
Ori devenim răutăcioși pentru a nu ne mai simți vulnerabili în fața unei persoane care pare să ne ignore. Ne amintim brusc toate defectele partenerului și i le reproșăm de fiecare dată când avem ocazia. Doar ca să nu ne mai întrebăm cu sinceritate, pe noi și pe ei: ”Oare persoana aceasta mă mai iubește?” Dacă am face acest lucru ar fi mai simplu să acceptăm că și acest mod este – în mod foarte distorsionat – o cale de a cere afecțiune.
Soluția ar fi să normalizăm și să acceptăm o imagine mai corectă și mai clară a funcționării emoționale: să facem evident faptul că este mai sănătos și mai matur din punct de vedere emoțional să admiți propria fragilitate și nevoie de a fi asigurat de sentimentele partenerului.
Ar trebui să creăm un spațiu pentru momente periodice, poate zilnice, în care să nu ne simțim rușinați și să ni se pară firesc să cerem o confirmare: Eu am nevoie de tine, tu mă mai vrei? Aceasta ar trebui să fie una din cele mai normale întrebări, fie că e adresată direct sau nu. Ar trebui să decuplăm admiterea unei nevoi personale de orice asociere cu termenul mai puțin fericit – neajutorare (neediness). Poate putem să devenim mai buni la a descoperi dragostea și afecțiunea care sunt ascunse în unele din momentele cele mai disfuncționale și confuze ale partenerilor noștri.
Traducere și adaptare după articolul:
http://www.thebookoflife.org/why-the-fear-of-rejection-never-goes-away-e...
Madalina Belcescu – Psihoterapeut de familie si cuplu sub supervizare
Gamma Clinic by Gamma Institute
http://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie