S-a întâmplat odată ca un băiețel să trăiască într-un loc foarte straniu. Era vorba de o cameră foarte, foarte mare, care avea multă lumină în mijloc, dar pe margini era teribil de întunecoasă, de ți se făcea frică. Pentru că nu putea vedea prin întuneric, băiețelul se temea foarte tare. În întunecimea de acolo trăia un balaur. De fapt, era ceva ce băiețelul nu văzuse cu adevărat niciodată. În schimb, îl auzise trosnind sau scârțâind, mă rog, făcând zgomote care îl înfricoșau îngrozitor pe băiețel. Lui nu-i plăcea deloc acest lucru.
Așa că s-a gândit ce să facă, pentru ca să-l liniștească pe balaur să nu mai fie așa de zgomotos. Mai întâi l-a rugat:
Te rog frumos nu mai face gălăgie!
Dar balaurul nici vorbă să-l asculte, ceea ce l-a indispus pe băiețel destul de mult. Așa că într-o seară, în timp ce mânca cina, iar balaurul făcea zgomote înfricoșătoare, băiețelul a luat o bucată de pâine și a aruncat-o în el. Parcă a fost mai liniște, dar numai pentru puțin timp. Așa că, după aceea, băiețelul a trebuit să arunce în el cu un cârnăcior. Și parcă din nou s-a făcut un pic de liniște. Văzând că dacă îi aruncă mâncare balaurul se liniștește, băiețelul s-a gândit că ar fi o idee bună să-l hrănească. Drept care a aruncat spre el tot paharul de suc, iar balaurul s-a potolit mai mult timp. Când l-a auzit bombănind din nou, i-a aruncat o bucată de prăjitură. Balaurul a tăcut iarăși.
Băiețelul își spunea în sinea lui: “Ce bine-mi pare că am găsit cu ce să-l potolesc pe balaurul ăsta afurisit și rău ”. I se părea foarte important să-l liniștească pe balaur cât mai mult posibil, așa că a făcut rost de o cantitate mai mare de mâncare pe care să i-o dea. I-a aruncat prăjituri, cartofi, bomboane, înghețată, suc, carne, salată apoi dulceață, cremă de ciocolată sau alune. În sfârșit îi arunca tot ce găsea și observa că, pe măsură ce-l hrănea, balaurul făcea tot mai puțină gălăgie și-l speria tot mai puțin. Într-o zi n-a mai găsit nimic ce să-i arunce, așa că i-a dat mâncarea pisicii. Dar balaurul a fost mulțumit cu așa ceva și n-a mai făcut zgomot.
Din păcate, odată, băiatul a uitat să-l hrănească pe balaur. Ca urmare, acesta a reînceput să mormăie, să bombăne și să facă zgmote înfricoșătoare. Din cale-afară de speriat, băiețelul a mai căutat cu disperare ceva de mâncare, însă n-a găsit. Îi dăduse deja balaurului toată măncarea pe care a avut-o acolo, așa că nu mai rămăsese nimic. În schimb, balaurul făcea un zgomot nemaipomenit, din ce în ce mai puternic și mai înspăimântător.
Pentru că totuși timpul trecea , băiețelul crescuse puțin și era ceva mai curajos. Așa că, după o vreme, s-a gândit din nou la ce era de făcut cu balaurul. I-a mai venit o idee. A căutat toate întrerupătoarele de curent electric din cameră , iar apoi l-a chemat pe balaur, zicându-i:
M-am săturat să te tot aud făcând zgomote ca să mă sperii.
Când a aprins toate becurile din cameră, s-a făcut o lumină mare, încât se vedea fiecare colțișor. Spre surprinderea lui, balaurul pe care băiețelul îl credea mare și tare fioros s-a dovedit a fi ceva foarte mititel și nepericulos. Încă mai încerca să-l sperie pe băiețel mârâind de zor. Dar băiețelul a izbucnit în râs văzând cine era balaurul de care se temuse atâta timp, când era mai mic. Acum râdea de se prăpădea. Ba a observat și pe mutrișoara balaurului un zâmbet.
Atunci băiatul i-a spus:
Cred că ne-am putea împrieteni.
Dar bălăurașul a încercat să-l sperie din nou, mârâind. Totuși, nu era nici pe departe așa de fioros și înspăimântător cum crezuse băiatul, chiar dacă se străduia să mârâie. Așa că băiatul l-a îndemnat:
Hai să ne jucăm un pic și să fim prieteni.
Numai că bălăurașul nu prea dorea să se joace și să fie prieten. El a scâncit:
Dă-mi ceva să mănânc. Vreau să mănânc.
Băiețelul a scotocit prin buzunar și a găsit o bombonică pe care i-a dat-o, dar nu i-a mai dat altceva. Apoi i-a spus:
Hai pe genunchii mei să-ți spun o poveste.
Parcă de data asta bălăurașul era cel mai speriat . dar n-a trecut mult timp și a îndrăznit să se așeze pe genunchii băiatului. Și ce să vezi? Cu cât îi spunea băiatul mai multe povești și îl strângea mai mult în brațe, cu atât bălăurașul era mai blând și mai puțin temător. Cu un cuvânt, a devenit la fel de drăguț ca un ursuleț de catifea. Nu mai era absolut deloc speriat. Iar în loc să tot ceară mâncare, se alinta spunând:
Hai mai îmbrățișează-mă și fii prietenul meu.
Iar băiețelului îi era mult mai ușor să facă acest lucru fără nicio teamă. Din clipa aceea nu a mai trebuit să îl hrănească pe balaur. Erau pur și simplu prieteni și băiețelului I se părea foarte simplu și firesc să-l iubească pe bălăuraș și să se joace cu el.
Sempronia Filipoi – Basme terapeutice
De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iași
Add new comment