Schimbarea perspectivei

Zilele trecute am văzut filmul „Ziua cârtiței”. Cunoscătorii se vor întreba cum de abia acum, pentru că este un film de prin 1993. Pentru necunoscători, filmul acesta este despre un prezentator de știri care călătorește cu echipa lui de filmare într-un orășel de la capătul Americii ca să celebreze faimoasa zi a cârtiței americane – se scoate într-o anumită zi a anului (spre primăvară) cârtița din cușcă și în funcție de cum iese animalul, americanii își dau seama dacă mai continuă iarna sau dacă vine primăvara în curând.
Ideea filmului este că personajul principal – Bill Murray – rămâne captiv în orășelul acela, trezindu-se mereu în aceeași zi, în același loc, într-o buclă repetitivă infinită. Nu se știe exact cât durează procesul acesta, dar ideea este că personajul ajunge să știe ce se va întâmpla în avans, încearcă să povestească și altora ce i se întâmplă (se pare că el este singurul conștient de faptul că Ziua cârtiței se repetă la nesfârșit), nimeni nu îl crede, ajunge epuizat, se sinucide de mai multe ori, dar inevitabil se trezește în același pat în fiecare dimineață, cu aceeași melodie la radio.
Deși nu pare un film care să te pună pe gânduri și fără a divulga ce se întâmplă până la sfârșit, cert este că finalul e pozitiv – ca în mai toate filmele americane: personajul principal trebuind să învețe o lecție din întâmplarea aceasta și nici nu mai contează care anume a fost lecția. Procesul prin care el a învățat acea lecție a fost însă foarte lung, dar ca orice proces de învățare a început cu schimbarea atitudinii. Personajul a reușit să întrerupă cercul, pentru că el se schimbase, își schimbase atitudinea, așteptările, viziunea asupra propriei vieți.
Gândul meu când am văzut acest film a fost la un anumit părinte care a venit în terapie și care a declarat cu fermitate: ”NICIODATĂ nu voi accepta acest lucru despre copilul meu!”. Copilul era adult și făcuse anumite alegeri care, din punctul de vedere al părintelui, erau total nepotrivite. Mi-a părut rău și am simțit tristețea acelui părinte care era prins într-o singură perspectivă din care nu putea să iasă. Am simțit însă și tristețea copilului care simțea că își dezamăgise părintele. Și mi-am dorit să putem uneori să ne oprim într-o anumită zi a vieții noastre și să nu ieșim de acolo până când nu învățăm ce avem de învățat. Până nu reușim să acceptăm că pot fi mai multe perspective ale aceleași situații, că un părinte și un copil ajuns adult pot avea păreri diferite și e în regulă, e chiar firesc să fie așa, iar asta nu înseamnă că se prețuiesc mai puțin.
Oare cum ar fi dacă lumea și timpul ar sta în loc pentru ca noi să putem avea o perspectivă amplă a vieții noastre? Cum ar fi dacă viața noastră ar fi ca un joc pe calculator în care nu poți trece la nivelul următor decât atunci când ai dobândit anumite abilități la nivelurile anterioare? Oare așa ne-ar fi mai ușor să acceptăm că realitatea personală e diferită de realitatea celui de lângă mine și că în timp ce eu mă transform și cel de lângă mine crește, evoluează, se schimbă!?
Hai să ne oprim pentru câteva momente ca să reflectăm la ce am învățat până în acest moment al vieții noastre și la ce abilități ne mai lipsesc momentan pentru a fi fericiți. Doar așa putem începe să fim fericiți cu noi înșine și cu cei din jurul nostru.