January 2018

Poveste terapeutica: Patru berze

psihologie_gamma_iasi.jpgPoveste terapeutică: Patru berze

”Într-o luncă însorită, trăiau patru berze. Adesea le puteai vedea împreună, pentru că se plimbau toată ziua printre ierburi să prindă broaște sau insecte, cu ciocul lor lung și portocaliu. Toamna făceau împreună călătorii lungi în țările calde, unde se fereau de gerul iernii, iar primăvara se întorceau, zburând împreună pe același drum.

Deși păreau că seamănă perfect cu cu alta, încât le puteai chiar confunda, berzele se deosebeau foarte mult între ele, pentru că vedeau lumea care le înconjura cu totul diferit prin ochii lor de pasăre.

Familia pe axa timpului

img-20180124-wa0004.jpgFamilia pe axa timpului
by psih. Raluca Ferchiu

Din ce în ce mai des mă întreb cum ar fi lumea, viața de zi cu zi, dacă am fi cu adevărat prezenți în viața noastră și a celor din jurul nostru, dacă ne-am conecta cu noi înșine și cu ceilalți, dacă ne-am pune mai des întrebări despre evoluția noastră și dacă am căuta cu mai mare ardoare, răspunsurile. Mă întreb ce am avea nevoie să știm pentru a fi atenți la modul în care ne trăim viața. Sunt psihoterapeut de familie și rolul acesta mă pune în poziția de a reflecta, de a analiza și de a observa interacțiunea dintre oameni, conexiunea și modul în care evoluează unii alături de alții, în familie. Și ce observ? Din ce în ce mai multe familii în care membrii se luptă unul alături de celălalt pentru a trece de dificultățile pe care le întâmpină, dar uită să se uite unul la celălalt și să se ia de mână pentru a face trecerea mai ușoară. Familii în care oamenii tânjesc unii după ceilalți, dar nu au curajul de a-și exprima vulnerabilitatea și de a cere ajutor celor cu care, de fapt, au hotărât, la un moment dat, că vor fi o familie. 

Poveste terapeutica: Secretul din scoica

poveste_terapie_gamma.jpgPoveste terapeutică: Secretul din scoică

”A fost odată un băiat, care a trecut printr-o întâmplare îngrozitoare atunci când era mic. I s-a întâmplat ceva despre care nu a mai aflat nimeni niciodată, pentru că n-a mai povestit nimănui. Pe măsură ce creștea, încerca să uite sau cel puțin să se gândească tot mai rar la acea pățanie. Uneori, amintirea evenimentului care îl îngrozise îi revenea fără să vrea în vise – care erau foarte urâte, niște adevărate coșmaruri. Copilul nu înțelegea că visele erau tocmai în legătură cu acel eveniment. Pățania aceea îngrozitoare îl făcea să se simtă foarte neplăcut și să aibă o părere proastă despre el, deși nu a fost ceva ce a vrut el însuși, ci ceva ce i s-a întâmplat pur și simplu, fără ca el să vrea. Cu timpul, copilul aproape că uitase prin ce lucru îngrozitor trecuse, ceea ce nu putea să uite era cât de supărat a fost pe el însuși atunci și ce părere proastă a avut despre el.

Cum imi pregatesc copilul pentru prima intalnire cu psihologul

psihologie_copii_iasi_2.jpgCum îmi pregătesc copilul pentru prima întâlnire cu psihologul
by psih. Raluca Ferchiu

Să te adresezi unui psiholog nu e întotdeauna o decizie ușoară, mai ales dacă luăm în calcul semnificația acestei decizii în istoria familiei: că doar cei cu probleme serioase/ grave merg la psiholog, că nu-ți poți rezolva singur problemele sau că nu e ok să-ți împărtășești necazurile cuiva străin.

Cu toate acestea, asumarea primei vizite la psiholog este primul pas pe care îl poți face pentru schimbarea pe care ți-o dorești, pentru tine sau pentru întreaga ta familie. Iar acest lucru poate însemna inclusiv vizita copilului tău la psiholog. Dacă nu știi cum să-i explici sau cum să-l pregătești pentru această întâlnire, iată câteva sugestii:

Poveste terapeutică: Plantuta cea perseverenta

poveste_terapeutica_gamma.jpgPoveste terapeutică: Plăntuța cea perseverentă

”S-a întâmplat odată ca sămânța unei flori, purtată de vânt, să aterizeze pe o cărare cu pământ puțin și plină de pietre. O pală de vânt a rostogolit-o până a căzut printre bulgării de pământ, iar când a venit ploaia, a încolțit și a început să crească. Floricica a reușit să se înalte destul de bine pe cărare. Din păcate însă, de câte ori încerca să se întindă mai mult, cineva călca peste ea. De câte ori se întâmpla acest lucru, fie era strivită o frunză, fie că se rupea chiar vârful florii. Micuța plantă încerca iar și iar să scoată la iveală câte o frunzuliță sau un bobocel de floare. Numai că, de câte ori acest lucru pornea bine, se găsea cineva care să o rupă în vreun fel, fie turtind-o cu pantoful, fie cu roata bicicletei. Până la urmă, biata plăntuță s-a văzut silită să renunțe la dorința de a se mai înălța. S-a hotărât să încerce doar să supraviețuiască, rămânând mereu la fel. Însă și acest lucru era greu, pentru că primea prea puțin soare și prea puțină hrană, dacă stătea așa lipită de pământ.