Sunteți ființe umane. Ce înseamnă aceasta? Arta de a trăi nu este o chestiune de control, ci de găsire a unui echilibru între uman și ființă. Mamă, tata, fiică, soție, tânăr, bătrân, rolurile pe care le jucați , funcțiile pe care le îndepliniți, orice faceți toate acestea țin de dimensiunea umană. Aceasta își are locul ei și trebuie onorată, dar nu este în sine suficientă pentru o relație sau o viață cu adevărat împlinite și semnificative. Componența umană singură nu este niciodată suficientă, indiferent cât de mult va străduiți sau ce realizați. Apoi mai este Ființarea. Ea se află în prezența vigilență, calmă a Conștiintei însăși, a Conștiintei care este totuna cu voi. Umanul este formă. Ființă este fără de formă. Umanul și Ființă nu sunt separate, ci se întrepătrund.
În dimensiunea umană sunteți, fără discuție, superiori copilului vostru. Sunteți mai mari, mai puternici, știți mai multe, puteți face mai multe. Dacă dimensiunea această reprezintă tot ceea ce cunoașteți, va veți simți superiori copilului vostru, poate în mod inconștient. Și va veți face copilul să se simtă inferior, poate în mod inconștient. Nu există egalitate între voi și copilul vostru deoarece în această relație există doar formă, iar în formă nu sunteți, desigur, egali. Poate că va iubiți copilul, dar iubirea va fi doar omenească, cu alte cuvinte condiționată, posesivă, intermitență. Doar dincolo de formă, în Ființare sunteți egali, și doar când ajungeți la dimensiunea lipsită de formă din voi poate exista iubire adevărată în relația respectivă. Prezența care este totuna cu voi, atemporalul Eu Sunt se recunoaște în altcineva, iar celălalt, copilul în cazul de față, se simte iubit, adică recunoscut.
A iubi înseamnă a te recunoaște în altcineva. „Alteritatea” celuilalt se descoperă atunci că fiind o iluzie ce aparține tărâmului exclusiv uman, tărâmul formei. Nevoia de iubire care există în fiecare copil este nevoia de a fi recunoscut, nu la nivel de formă, ci la nivel de Ființare. Dacă părinții prețuiesc doar dimensiunea umană a copilului și neglijează Ființarea, copilul va simți că relația este neîmplinită, că lipsește ceva absolut vital, motiv pentru care în el se va acumula durerea și va da naștere uneori unei ostilități inconștiente față de părinți. „De ce nu mă recunoști?”, pare să spună durerea sau ostilitatea.
Când altcineva te recunoaște, recunoașterea aceea aduce dimensiunea Ființării mai plenar în această lume, prin intermediul amândurora. Această este iubirea care mântuiește lumea. Am vorbit despre ea cu referire la relația cu copiii voștri, dar ea se aplică, desigur, în egală măsură tuturor relațiilor.
S-a spus că „Dumnezeu este iubire”, dar afirmația nu este absolut corectă. Dumnezeu este Unica Viață din și de dincolo de nenumăratele forme de viață. Iubirea implică dualitate: cel care iubește și cel care este iubit, subiect și obiect. Așadar, iubirea reprezintă recunoașterea unității în lumea dualității. Aceasta este nașterea lui Dumnezeu în lumea formei. Iubirea face lumea mai puțin lumească, mai puțin densă, mai transparentă față de dimensiunea divină, față de lumina conștiinței insăși.
Eckhart Tolle – Un Pamânt Nou
De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi
Adaugă comentariu nou