Cu oricine ne-am căsători, acea persoană ar putea fi, la un moment dat, un pic nepotrivită pentru noi. E înțelept să fim moderat de pesimiști în această privință. Perfecțiunea nu e în grafic. Nefericirea este însă o constantă. Cu siguranță, fiecare dintre noi a întâlnit la un moment dat, unele cupluri profund nepotrivite, cu o incompatibilitate atât de adâncă, încât ne-am putea gândi că e altceva la mijloc, mai complex decât frustrările și tensiunile firești din orice relație pe termen lung: unii oameni pur și simplu nu ar trebui să fie împreună.
Cum se ajunge la astfel de situații? Cu o surprinzătoare ușurință și regularitate. Dat fiind faptul că a ne căsători cu persoana nepotrivită este cel mai ușor și cel mai puțin costisitor lucru pe care oricine îl poate face (și care plasează o povară enormă pe stat, angajatori și generațiile următoare), este îngrijorător și aproape ilegal, că această provocare de a te căsători în mod inteligent nu este abordată sistematic la nivel național dar și individual, la fel cum e siguranța pe drumurile publice sau fumatul.
E cu atât mai trist cu cât în realitate, motivele pentru care oamenii fac alegeri nepotrivite sunt ușor de enumerat și nesurprinzătoare ca structură. Ele tind să se încadreze în unele din categoriile următoare.
perfectiune
Când căutăm prima dată un partener, cerințele cu care pornim sunt colorate de o frumoasă aură nespecifică de sentimentalism vag: vom spune că ne dorim pe cineva care este ”blând” sau ”amuzant”, ”atractiv” sau ”pregătit pentru aventură…”.
Nu e vorba că aceste dorințe sunt greșite, dar sunt foarte imprecise și nu clarifică ce anume ne dorim noi personal pentru a avea o șansă la a fi fericiți, sau mai bine spus, la a nu fi constant nefericiți.
Cu toții avem momentele noastre de nebunie care se manifestă în moduri foarte diverse. Suntem nevrotici, dezechilibrați sau imaturi în mod distinctiv unii față de ceilalți, dar nu știm exact detaliile sau modul în care ne manifestăm pentru că nimeni nu ne încurajează prea mult să explorăm momentele acestea. O nevoie urgentă, primară a fiecărui partener de cuplu ar trebui să fie cea de a explora modurile specifice în care experimentează ”nebunia”. Ar trebui să se acomodeze cu propriile nevroze. Trebuie să afle de unde provin acestea, ce îi determină să procedeze în acele moduri – și cel mai important, ce tip de persoane le provoacă sau diminuează acele stări. Un parteneriat bun nu este neapărat unul dintre două persoane sănătoase (nu sunt prea multe dintre acestea pe planetă), ci unul dintre două persoane imperfecte care au avut abilitatea sau norocul să găsească în mod conștient un aranjament neamenințător între disfuncționalitățile personale.
Inclusiv ideea că nu suntem prea dificili ca oameni ar trebui să pună semne de întrebare în orice potențial partener. Întrebarea ar fi: de unde ar putea apărea problemele – poate că avem o tendință de a ne înfuria când cineva ne contrazice, sau nu ne putem relaxa decât atunci când muncim, sau avem o mică problemă cu intimitatea de după actul sexual, sau nu prea știm cum să explicăm celuilalt ce se întâmplă cu noi când ne îngrijorăm. Astfel de situații aparent simple creează, de-a lungul anilor petrecuți împreună potențiale catastrofe și de aceea ar trebui să ni le explorăm înainte pentru a căuta un viitor partener care să facă față în mod optim la nevrozele noastre. O întrebare standard la orice cină romantică ar trebui să fie foarte simplă: ”Și cum ești tu în momentele tale de criză?”
Problema cu propriile nevroze constă în faptul că nu e ușor să le analizăm. Poate să dureze ani și să nu experimentăm acel tip de situație care declanșează nevroza. Înainte de căsnicie suntem rareori implicați în relații care să oglindească în mod corect momentele noastre de disfuncționalitate. Atunci când o relație tinde să scoată la suparafață partea ”dificilă” a personalității noastre, avem tendința să dăm vina pe celălalt și să încheiem povestea. Prietenii noștri, în mod predictibil, nu vor sta să analizeze situația sau să ajungă să se confrunte cu adevărata noastră identitate. De cele mai multe ori, ei nu-și doresc decât o seară frumoasă petrecută împreună. Deci, rămânem lipsiți de perspectiva mai puțin plăcută a personalității noastre. Când suntem singuri nu ne apucăm să țipăm, pentru că nu e nimeni care să ne audă și deseori trecem peste adevărata noastră putere pe care o dobândim în furie. Sau lucrăm mereu fără să conștientizăm asta pentru că nu e nimeni care să ne cheme sau să ne aștepte la cină, la fel cum muncim aproape maniacal pentru a dobândi un sentiment de control asupra propriei noastre vieți neștiind că am putea să dezlănțuim iadul dacă cineva încearcă să ne oprească. Noaptea nu putem să ne oprim la a ne gândi cât de drăguț ar fi dacă cineva ne-ar ține în brațe, dar nu avem nici o posibilitate de a ne confrunta cu acea parte din noi care evită intimitatea și care ne-ar face să ne răcim și să ne depărtăm de anumite persoane dacă am simți că suntem pe punctul de a ne implica prea mult. Una dintre cele mai mari privilegii pe care le are o persoană singură este iluzia măgulitoare că, în realitate, fiecare dintre noi este o persoană cu care e ușor de trăit.
Cu așa un nivel scăzut al cunoașterii de sine, nu e de mirare că nu suntem în nici un fel în poziția în care să știm pe cine am vrea să avem în viața noastră.
Un prim fragment din articolul How we end up marrying the wrong people, pe care îl găsiți în întregime aici:
http://thephilosophersmail.com/relationships/how-we-end-up-marrying-the-...
Traducere și adaptare,
Mădălina Belcescu
Psihoterapeut sistemic de familie și cuplu în supervizare
Gamma Clinic by Gamma Institute
http://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie
Adaugă comentariu nou