Despre dezamăgire și alte nimicuri
by psihoterapeut în supervizare Mădălina Belcescu
Am experimentat cu toții cum e să fii dezamăgit. Știm exact cât de triști și neputincioși ne simțim atunci când experimentăm dezamăgirea; cum ne-am dori ca acel lucru, acea situație sau acea persoană să se schimbe, să fie așa cum ne-am așteptat noi, așa cum ne-am propus de la început. Ne înfurie și ne întristează în același timp și suntem prinși între cele două sentimente care ne limitează, astfel încât tot ce putem face e să dăm vina pe „cineva” – o altă persoană, un context limitativ sau divinitatea care ne pedepsește sau se amuză pe seama neputinței noastre.
Nimic mai fals, mai ales dacă ne uităm în primul rând la cuvântul acesta – dezamăgire, compus din prefixul „dez” și cuvântul „amăgire”. Ceea ce certifică acest cuvânt e că presupunerea noastră inițială, așteptarea noastră legată de acel subiect a fost o „amăgire”. De ce? Pentru simplul motiv că ne-am creat (noi cu mintea noastră) o așteptare falsă despre o anumită situație, iar acum, când ea nu s-a îndeplinit, alegem să fim dezamăgiți.
Așteptările nerealiste, presupunerile, premisele eronate de la care pornim sunt generatoare de dezamăgiri. Deseori, așteptările personale devin dezamăgiri pentru simplul motiv că nu le comunicăm și celor care ar trebui să ne împlinească așteptările, pentru că ei ar trebui să știe. Deși se fac cercetări și studii în acest domeniu, „citirea gândurilor” încă nu a devenit un mijloc de comunicare în masă, iar mentaliștii nu sunt decât fini observatori ai reacțiilor noastre, nu cititori de gânduri. Deci în primul rând, hai să ne amintim să transmitem așteptările personale înainte de a ajunge la stadiul de dezamăgire.
Apoi, e important să transmitem așteptări specifice, clare pentru cei din jur și să ne asigurăm că au înțeles ce au de făcut: dacă îi spunem unui copil să fie cuminte nu e foarte sigur că asta înseamnă pentru el același lucru ca pentru părinte, la fel cum așteptarea unei persoane ca partenerul de cuplu să îl/o facă fericit(ă) nu e nici ea foarte clară.
Dacă am reușit și asta, dar lucrurile tot nu s-au întâmplat cum am vrut noi, hai să ne luăm un pic de timp să ne gândim dacă era realist ca acel lucru să se întâmple: da, poate că eu i-am cerut în mod clar și explicit colegului cu care lucrez să îndeplinească o sarcină care m-ar fi ajutat pe mine, dar în loc să trec direct la concluzia că e nesimțit și că niciodată nu mă ajută cu nimic, poate că mai găsesc și alte explicații care să nu fie legate de caracteristicile personale ale colegului sau ale propriei mele persoane.
Însă știu că e posibil ca după toate acestea tot să ajungem să ne simțim dezamăgiți, și acum să ni se pară că am mai făcut și eforturi ca să preîntâmpinăm această situație nefericită și să ne întristăm și mai tare. Care e gândul care vine? Că e ceva în neregulă cu mine, cu oamenii din jurul meu, cu lumea asta care mă înconjoară. Da, e ceva în neregulă cu mintea care îmi spune că stă în puterea mea să reglez și să rezolv toate lucrurile acestea. E și aceasta o așteptare nerealistă care mai mult ca sigur îmi va produce dezamăgire, dacă mă aștept să nu fiu dezamăgit niciodată. Pentru că mai mult ca sigur se va găsi un coleg nesimțitor la nevoile noastre, un copil care nu a fost atent sau un partener preocupat de alte lucruri care să provoace contextul posibil pentru dezamăgirea noastră.
Însă întotdeauna depinde de noi cum alegem să ne simțim în acest context.
Vă urez succes în a vă simți exact cum vă doriți.
Mădălina Belcescu
Psihoterapeut de familie şi cuplu sub supervizare
http://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie
Adaugă comentariu nou