Lacul cel mic

Într-un anume ținut, se afla un lac mititel și extraordinar de frumos. Era acoperit de nuferi galbeni și roz, iar în undele lui înotau puzderie de peștișori colorați. Pe valuri se zbenguiau toată ziua rățuște și bobocei gălăgioși. Jur împrejurul lacului creșteau, de asemenea, cele mai frumoase flori, iar sălciile își aplecau ramurile bogate până în apele lui. Numai că lăculețul se simțea tare nefericit. Nu se știe de unde, îi venise ideea că ar fi bine pentru el să aibă mai multă apă. Credea că, dacă ar avea mai multă apă, ar fi fost cu mult mai fericit. Așa că a început să fie preocupat să aibă apă în plus de unde putea, tot mai multă apă. Nu conta cât de multă apă se aduna în el, mai ales când ploua. El dorea mereu mai multă și tot mai multă. Era pur și simplu de nesăturat, pentru că își fixase ideea că va fi fericit numai dacă va avea enorm de multă apă. Așa că, indiferent câtă strângea, nu i se părea deloc suficientă.

Nici nu se gândea la altceva, nu avea timp de altceva, decât să găsească noi căi de a mai strânge apă. Nu-și dădea seama că, pe măsură ce se scurgea mai multă apă în el, înfățișarea lui se schimba din ce în ce mai mult. Se pare că schimbarea nici măcar nu era în bine, pentru că lăcușorul nu devenea mai frumos absolut deloc. A crescut și s-a întins în tot ținutul, care s-a transformat într-o zonă umedă, plină de băltoace și de țânțari. Undele lui care odinioară erau așa de  albastre, deveniseră acum tulburi și puturoase. Nici broaștele râioase nu mai stăteau cu plăcere în el. Peștii cei colorați muriseră rând pe rând, sufocați de nămol, nuferii roz și galbeni se uscaseră, iar rațele care nu mai găseau hrană acolo au zburat să caute un loc mai bun în altă parte. Astfel, împrejurimile lacului au devenit tăcute și pustii.

Lacul nu putea să înțeleagă ce se petrecuse? Își spunea în sinea lui: “Credeam că, dacă apa mă face să mă simt așa de frumos, adunând în mine toată apa de pe lume, mă voi simți și eu cu mult mai bine. Acuma îmi dau seama că nu este deloc adevărat. Dar ce aș putea să mai fac?” Pe măsură ce se tot gândea, își dădea seama că făcuse o greșeală mare. Așa că, după un timp, s-a hotărât să renunțe la ideea de a mai strânge apă.  Treptat, a împins înapoi toate apele pe care le absorbise în el. Se bucura când soarele evapora băltoacele care-l înconjurau. Încetul cu încetul, a revenit la forma și mărimea lui naturală de altă dată. Nămolul puturos a dispărut, iar undele lăcușorului au redevenit albastre. Rățuștele s-au întors bucuroase înapoi. Alți peștișori colorați s-au hotărât să înoate în lăcușor. Curând, din rădăcinile rămase pe fundul apei au răsărit alți nuferi, galbeni, albi, roz și albaștri.

Lăcușorul a învățat ceva foarte important din pățania lui. Și anume că a avea tot mai mult nu înseamnă neapărat a te simți mai bine. În schimb, a fi mai mic și a avea mai puțin nu este chiar deloc ceva neplăcut. De asemenea, și-a dat seama că ceea ce îți dorești uneori din tot sufletul se poate să nu fie spre binele tău. Această întâmplare a fost atât de importantă în viața lăcușorului, încât i-a deschis ochii și l-a învățat un nou mod de a privi lumea și, desigur, de a înțelege altfel fericirea.

Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți – Sempronia Filipoi

De la Diana Ciubotaru - psihologul din Iași