Tânar și ne...vinovat 4
by psihoterapeut sub supervizare Adrian Stogrea
Am văzut așadar, că obiectivul principal al eului este cel să ne mențină vinovați, astfel justificându-și existența. Ne spune că vom reuși să scăpăm de vinovăție dacă negăm prezența ei în noi, o vedem în altul și apoi atacăm persoana respectivă. Ceea ce nu ne spune, este că de câte ori atacăm pe cineva, sfârșim prin a ne simți și mai vinovați, ciclul reluându-se cu o intensitate și mai mare și cu o nevoie sporită de a ataca.
Acest ciclu vinovăție-atac are o dinamică și o semnificație deosebită atât la nivel individual, în relațiile familiale, de cuplu dar și la nivel colectiv. Evenimente de gravitatea celor petrecute în lume, în ultima perioadă, scot în evidență aceste resorturi interioare, la nivelul subconștientului colectiv (național, rasial sau confesional).
Odată ce am proiectat vinovăția și frica asupra ta și te atac, voi crede că voi fi pedepsit și că merit să fiu atacat. Nu contează dacă o faci cu adevărat, voi crede că o faci datorită vinovăției pe care o simt. Și, pentru că încerc să-mi neg vinovăția, voi crede că atacul tău nu se justifică, dar că ar fi bine să mă pregătesc. Tu vei începe să te temi, și devenim parteneri într-un joc în care fiecare se va simți amenințat și nevoit să atace pentru a se apăra.
Poate cea evidentă este această dinamică în relația de cuplu sau în demența atacurilor pe care le vedem pe plan internațional. Separările pe care mintea le face între bine și rău satisfac nevoia colosală de a avea pe cineva pe care să ne proiectăm frica și vinovăția, nevoia de a găsi o persoană, o idee sau un grup ce pot juca personajul negativ în drama noastră personală. Ce satisfacție simțim cînd, la sfârșitul unui film, personajul negativ o încasează!!!
Relațiile speciale sunt terenul de joacă preferat al eului. Pot fi relații speciale de ură, când găsim pe cineva pe care să-l urâm cu toată forța, ca să scăpăm de obiectul real al urii, noi înșine. Sau, mult celebratele (în toate formele de artă) relații speciale de iubire, care nu de puține ori sfârșesc prin a deveni relații speciale de ură. De fapt, iubirea specială (imaginată de minte) era doar o formă subtilă de a ascunde ura, adevăratul sentiment pe care îl simțim față de noi înșine. În spatele măștii vindecării prin „iubire”, egoul întărește vinovăția prin ură.
Povestea eului începe cu confirmarea indubitabilă că ai o mare lipsă/defect în interiorul tău și că nu poți face nimic în această privință, deci simți o mare vinovăție. Apoi, după multe eforturi și sacrificii, POATE primești șansa unică de a găsi ceea ce îți lipsește în ceva sau în cineva din afara ta. Atunci cînd se întâmplă, pentru o perioadă pare chiar să funcționeze, că nevoile tale speciale sunt împlinite și chiar devii o ființă completă și specială, iar golul interior și vinovăția dispar. Deși la nivel conștient ești simbolul iubirii, la nivel profund îmi amintești permanent de vinovăție și de ceea ce știu că nu am sau nu sunt. Cu cât devii mai important, cu atât îmi întreții starea adâncă de imperfecțiune și am nevoie de tine că să nu simt acest dureros sentiment. Concomitent și la fel de subtil, apare frica de a pierde persoana care pare să răspundă nevoilor mele și pericolul de a mă confrunta din nou cu acele sentimente copleșitoare.
Astfel, iubirea specială ascunde o dureroasă dependență, iar mintea va face orice ca să nu fie deconspirată. Ce se întâmplă atunci când persoana venită să îmi implinească golul, nu o mai face în același fel ca la început? În lumea aceasta, nu există un mod mai puternic de a forța pe cineva să facă ce vrei decât acela de a-l face să se simtă vinovat. Și așa reîncepe jihadul emoțional...
Persoana care te întregea și te vindeca devine egoist și insensibil, preocupat doar de el insuși, iar de aici până la ură mai e doar un pas. Pentru că de fapt, îți amintește de ura față de tine, față de aspectele din tine pentru care credeai că ești vinovat. E ceea ce se întâmplă la finalul lunii de miere, iar în zilele noastre chiar mult mai rapid. Reintrăm în contact cu vinovăția proprie, iar sentimentul poate fi insuportabil, mai ales dacă am trecut repetat prin scenariul de mai sus.
Desprinderea din vinovăție reprezintă adevărata vindecare și poate pune bazele unor relații autentice, profunde, dincolo de jocurile minții care ne blochează accesul la esența ființelor noastre.
Cu mult drag,
Psihoterapeut de Famile și Cuplu sub supervizare Adrian Stogrea
Adaugă comentariu nou