Adaugă comentariu nou

Tot ceea ce ne înconjoară este rezultatul gândurilor noastre, al acţiunilor şi al emoţiilor. Fiecare dintre noi, conştient sau nu, creează. Uneori creăm lucruri bune, situaţii fericite, alteori naştem adevărate dezastre. Ne putem îmbolnăvi şi vindeca singuri. Am încercat să desluşim mecanismele minţii cu ajutorul psihologului Diana Ciubotariu, care ne-a ajutat să înţelegem cum ne creăm realitatea.

Vorbim mereu despre minte, în lipsa căreia nu-mi imaginez cum am putea „funcţiona”. Ce este mintea?

Ca să putem defini mintea avem la dispoziţie un puzzle de concepte: creier, conştiinţă, emoţii, observator, sine, energie şi realitate. Imediat după momentul concepţiei, oul fecundat începe să se dividă şi în câteva ore se transformă în ceva cu totul diferit. Nu se ştie ce anume declanşează comanda ca, dintr-un amalgam de celule, doar câteva să se diferenţieze în crearea corpului şi altele să se diferenţieze în crearea creierului. Cine dă acea comandă atât de corect încât nu te trezeşti cu mâna crescută prin creier sau cu un ochi în talpă?

Răspunsul este la ceea ce numim Spirit, Sine, Observator. ADN-ul este doar o bancă de date, dar este nevoie să fie folosită corect şi animată. De aceea, o celulă vie are conştiinţă sau are Spirit, dar o celula moartă e doar o carcasă goală. Un argument în acest sens vine din cercetările asupra experienţelor de extracorporalitate ce au arătat că oamenii care, din diverse motive au trăit senzaţia ieşirii din corpul fizic, într-un fel sau altul au fost conştienţi de ei, dar nu şi de corpul lor, mai ales când funcţiile lor fiziologice au fost oprite pentru minute bune. Asta demonstrează ceva foarte important — conştiinţa nu este un efect al funcţionarii creierului, ci este ceva care animă creierul sau îl infuzează, şi determină o serie de efecte măsurabile asupra lui şi întregului corp.

Mintea este un mecanism uriaş de adaptare pe care omul îl foloseşte în ceea ce se numeşte viaţă şi evoluţie. Ea s-a transformat de-a lungul timpului odată cu experienţele pe care omul le-a trăit şi stocat şi odată cu dezvoltarea infrastructurii organice care o susţine – creierul. Mintea creşte odată cu noi, de la naştere până la moarte.

Dar gândul? Cum de se întâmplă să avem gânduri frumoase sau ameninţătoare?

Mintea este intim legată de creier şi, în acelaşi timp, pentru explicarea ei avem nevoie de un nou termen: Conştiinţa. Dacă e sa fim mai exacţi, mintea este rezultatul interacţiunii Conştiinţei – ca flux universal de informaţie, cu creierul – privit ca o imensă unitate de emisie-recepţie, prin neuronii săi care se supra-specializează pe diverse arii neuronale, în primirea unor informaţii diferenţiate. Creierul receptează o anumită informaţie pe care a captat-o din fluxul universal de conştiinţă şi o traduce prin intermediul neuronilor într-o imagine, care la nivel subiectiv, al percepţiei subiective, este tradus ca un gând. Spunem deseori că „Mi-a trecut un gând prin minte”. E ca şi cum creierul ar „îngheţa” din marele râu al conştiinţei doar o anumită informaţie. Mintea este interfaţa care dă un sens logic acelei imagini în contextul vieţii persoanei. Adică, o pune într-un continuum temporal — azi, mâine, ieri, anul viitor — o leagă de ceea ce persoana ştie deja, de aspiraţiile sau de temerile sale. În felul acesta, gândul capătă sens şi poate fi valorificat ca idee creatoare sau, dimpotrivă, poate bloca persoana, fiind o sursa de stres şi frică, atunci când imaginea descărcată este ameninţătoare.

Uneori se întâmplă să măcinăm aceleaşi gânduri, să repetăm aceleaşi acţiuni, chiar dacă nu sunt tocmai benefice pentru noi. De ce facem acest lucru?

Mintea funcţionează ca o interfaţă care poate rula zeci de programe simultan, ca un computer uriaş care are capacitatea de a lua decizii în numele tău. Practic, ne putem închipui laptopul de acasă, de zeci de mii de ori mai performant care, conectat la reţeaua de internet, face în numele tău toate operaţiunile posibile on-line, după ce l-ai învăţat iniţial toate acestea. Ulterior, laptopul tău învaţă din propria lui experienţă şi nu te mai întreabă, ci începe să aibă iniţiative, în funcţie de ceea ce i-ai dezvăluit ca ar fi dorinţele şi preferinţele tale şi în funcţie de ceea ce tu i-ai spus că e adevărat sau fals, corect şi incorect, bine sau rău. Mai mult, ia decizii în numele tău, în funcţie de scopurile tale, pe care i le pui în faţă zilnic. Este un executant foarte conştiincios care încearcă în permanenţă să se upgradeze şi să fie avansat în funcţie, prin acţiuni din ce în ce mai complexe în spectrul deciziilor. Devine atât de comod pentru tine încât îl laşi să facă toată treaba, mai ales că o face atât de bine uneori încât nu mai ştii dacă ai decis tu sau a decis computerul pentru că îţi ştie atât de bine nevoile.

Până aici totul pare în regulă. Şi totuşi, cum cream realitatea cu ajutorul acestui computer? Cine este cel care priveşte ecranul computerului şi decide dacă îl mai foloseşte sau mai şterge din programe?

De aici încolo răspunsul vine de la fizica cuantică. Cel care priveşte ecranul este Observatorul cuantic, cel care colapsează realitatea, sau transformă gândul care apare pe ecran, în materie. Acest concept al Observatorului sau martorului îl regăsim în spiritualitate sub forma Spiritului sau a Sinelui. ?n esenţă, Spiritul, Sinele sau Observatorul este cel care conduce şi ghidează mintea în tot demersul ei de a crea realitate, de a transforma realitatea sau de a gestiona în orice fel realitatea. Din acest punct pot apărea nişte situaţii interesante. De exemplu, o minte care a fost lăsată să facă totul singură, fără ca ea să mai consulte observatorul, va începe să creadă, încet, încet, că ea este observatorul. Adică îşi va aroga toate drepturile tale ca şi cum tu nu ai existat niciodată, şi începe să aibă o conştiinţă a ei proprie, diferită de observator. Adică începe să se separe de Sine.

Ce se întâmplă din acest moment, al separării?

Mintea separată va începe să acumuleze cât mai mult, pentru a se adapta din ce în ce mai bine la mediu şi a asigura corpului o existenţă cât mai confortabilă. Dintr-o dată, mintea şi corpul sunt pe cont propriu. Mintea se simte extrem de responsabilă pentru a face faţă unei lumi externe pline de ameninţări sau provocări. Îşi aminteşte vag de o forţă mai mare decât ea, dar o vede undeva departe şi începe să-i adreseze rugăminţi în momentele ei de durere şi slăbiciune. Mintea începe să creadă că este Singură şi are nevoie de un protector pe care să-l ţină mereu aproape. Faţă de momentul naşterii când Sinele abia crea mintea, pas cu pas, odată cu dezvoltarea accelerată a creierului, acum mintea e mare, a acumulat foarte multe, dar este separată de Sine. Separarea s-a făcut treptat şi insidios, pe măsură ce minţii i s-au implementat programe care să-i dea iluzia că e pe cont propriu şi că este prizoniera realităţii, nicidecum creatoarea ei. Mintea a creat o cuşcă în care a intrat, s-a prefăcut că e încuiată şi apoi a uitat că poate oricând ieşi de acolo. Mintea a devenit propria ei prizonieră.

E ca şi cum te-ai trezi într-o dimineaţă şi crezi că eşti computerul, ai uitat că tu l-ai creat

Ca şi computer, îţi aminteşti că este cineva care te-a creat, dar nu îţi aminteşti că tu eşti, de fapt, acela. Urmează o adevărată comedie umană, în termenii spiritului, în care tu te porţi ca şi cum nu ştii că eşti tu, ca un actor care a urcat pe scene să joace rolul vieţii lui, dar când a coborât de pe scenă a uitat că e doar un rol şi continuă să îl joace neperturbat.

Ce spune fizica cuantică?

Conform fizicii cuantice realitatea nu există decât dacă avem un Observator care să o observe sau să o colapseze. E ca şi cum pixul din mâna mea nu exista decât dacă îl privesc. În momentul în care închid ochii, întreaga lume, inclusiv pixul se transformă în energie nediferenţiată, dar cu potenţialul de a fi orice. Dar aici e nevoie de o precizare: în momentul în care închid ochii şi sunt conştient că sunt Observator cuantic sau Spirit, atunci se produce transformarea întregii lumi în energie potenţială, şi în mod similar când deschid ochii şi sunt conştient de poziţia mea de Sine sau Observator cuantic, se produce materializarea conştientă a lumii. Dacă eu închid ochii dar cred că sunt mintea aceea separată de Sine, voi şti tot timpul că am pixul în mână şi că el nu a dispărut, că sunt ancorat în gravitaţie, pentru că asta vrea mintea să creadă. Acesta este gândul pe care ea îl crede posibil, ca atare va crea o realitate în care nu putem experimenta poziţia Observatorului.

În prima situaţie eu pot visa orice fără să mă lovesc de logica fizicii clasice?

Pot crede în puterile mele potenţiale că pot citi gândurile, materializa obiecte sau călători interdimensional. În al doilea caz, mintea mea a stabilit o „cuşcă gravitaţională” şi a decis că nu este posibil decât ceea ce permite gravitaţia. Ambele minţi creează realitate, dar una crează o realitate în care se lasă conştient condusă de un Sine care o împinge mereu să-şi depăşească limitele, şi cealaltă creează realitate în care crede că este limitat de forţele gravitaţionale şi nu este conştientă de prezenţa Sinelui.

Am vorbit despre cum se naşte mintea, cum funcţionează, cum apar gânduri. Dar emoţiile?

Este important să înţelegem cum mintea începe să funcţioneze în suprapunere/sau nu cu observatorul cuantic, este bine să ştim cum se nasc gândurile şi ce înseamnă crearea realităţii din minte şi din spirit.
Emoţiile sunt rezultatul faptului că mintea crede un gând. Adevărul perceput în mod subiectiv dă naştere unui întreg lanţ de reacţii chimice în corp. Într-un anume sens, corpul urmează mintea şi mereu noi devenim ceea ce credem. Corpul nostru este o hartă a credinţelor noastre conştiente şi inconştiente şi se transformă sub imperiul emoţiilor activate de gândurile în care credem. De aceea o minte care crede în boală şi trăieşte emoţia corespunzătoare de frică va genera în corp, mai devreme sau mai târziu o boală, în strânsă corespondenţă cu tipul de frică sau conţinutul fricii.

Pe principiul ăsta ne putem împlini şi dorinţele. Este nevoie doar să credem, să cerem şi vom primi?

Aşa cum spunea un mare maestru, o dorinţă nu este altceva decât gândul împlinirii văzut din perspectiva unui obiect, a unei entităţi sau unei experienţe. Orice gând de împlinire vă permiteţi să-l simţiţi, vă părăseşte trupul prin câmpul electromagnetic şi intră în fluxul de conştiinţă, pentru a atrage spre voi orice ar produce acelaşi sentiment dat de dorinţa trăită în corpul vostru. Cu cât acea dorinţă este simţită cu multă intensitate, cu atât mai completă va fi îndeplinirea ei. Şi cu cât ştim cu mai multă certitudine că ea se va împlini, cu atât mai rapid se va materializa. Cunoaşterea intuitivă absolută este un gând de înaltă frecvenţă, ce creşte aşteptarea indusă prin câmpul auric, amplificându-vă astfel puterea de a va materializa dorinţele.
Avem capacitatea de a şti tot ce se poate şti. Gândurile pe care ni le permitem să le cunoaştem prin intermediul minunatului receptor care este creierul vor deveni o realitate trăită, văzută mai întâi în întruparea noastră, iar apoi în condiţiile de viaţă. Orice dorinţă am avea, avem capacitatea – prin cunoaştere – să o materializăm cât am clipi din ochi.”

interviu cu Diana Ciubotaru

de Maura Anghel

Puteţi citi articolul original aici.