Adaugă comentariu nou

Povestea REGELUI care a uitat că este REGE

by Psiholog Diana Ciubotaru

Şi acum hai să ne culcușim în fotoliu cu o cană fierbinte de ceai în mână și să ascultăm o poveste:

Era odată un om tare necăjit. Supărat, care credea că viața a fost nedreaptă cu el. Câteodată avea câte o sclipire de fericire, dar se pierdea repede în negura zilelor obisnuite. Când privea în jur vedea casa lui gri, în orașul gri, cu oameni gri și se întreba neputiincios de ce culoarea gri stăpânește oamenii? De ce nu este altă lumină și culoare în oameni?
Din când în când visa un vis. Același. Din care se trezea uneori transpirat alteori înghețat și cu sentimente amestecate. Acolo erau culori, dar visul era plin de scene pe care nu le înțelegea și nu aveau SENS. De aceea, dimineața rămânea doar cu acel sentiment nedefinit că acolo a fost CEVA. 

Când se trezea în vis, se făcea că era în fața unui palat care părea părăsit. Privea intrarea și avea un sentiment inexplicabil de familiaritate. Arcada și arabescurile acelea de deasupra ușii… mânerul stralucitor acoperit acum de praf… treapta de marmură rece pe care cade lumina pieziș. Pășește pe ea și apasă pe mâner. Poarta se deschide larg, fără zgomot, și un hol vast de intrare se desfășoară în fața ochilor lui. Poate că ar trebui să fie intimidat de înălțimea acestei săli, dar nu este. Intră în semiîntunericul străbătut din loc în loc de lumina filtrată de vitraliile uriașe. Din sală pornesc multe alte holuri, scări se răsucesc misterioase către înaltul nevăzut al tavanului, labirinturi care se ghicesc misterioase în spatele arcadelor prețios pictate. Se simte ca un călător ajuns într-o foarte familiară gară și stie deja toate destinațiile. Pășește agale pe lângă fiecare ușă, scară, hol și își amintește cu luciditate experiențele avute acolo ca dintr-un alt vis. Parcă era tot el, dar în ipostaze atât de diverse, roluri atât de diferite…. camere în care, odată intrat, era absorbit total de experiența și de rolul avut  acolo, încât uita de unde a pornit. Acum știa că, intrarea pe un un hol sau într-o camera genera emoții atât de intense încât uita cine este sau a fost înainte.

Era uimit că își amintea asta acum, că putea să vadă atât de clar și lucid dramele din toate cotloanele castelului. Contempla aceeastă realizare când, dintr-o dată, și-a AMINTIT ce căuta – CAMERA ADEVĂRULUI. Era o singură cameră în tot castelul, atât de bine ascunsă... unde se afla tot SENSUL, unde se afla CHEIA. Acum, dintr-o dată și-a amintit ce căuta in toate visele care s-au repetat obsedant de-a lungul vieții lui. Căuta camera adevărului, a Marelui Adevăr.

S-a oprit, a deschis ochii, a privit o raza de soare ce se reflecta pe mâna lui ca o bulina de aur. S-a deplasat până când raza i s-a așezat cuminte pe piept. A stat așa încălzit de soare până când si-a simțit inima tresărind. Voia ceva, acum chiar va găsi camera. A hotărât să se lase călăuzit de inimă. O simțea caldă, fierbinte, dezghețată de griul de altădată. Dintr-o dată avea încredere în ea. S-a lăsat ghidat printr-un hățiș de camere și iluzii, coridoare și pânze de păianjen, până când, dintr-o dată, s-a trezit în fața ei! Era acolo. Mare și strălucitoare. Ușa către sala tronului. A încercat să respire adânc și pieptul i-a zvâcnit scurt într-o reamintire copleșitoare, ce l-a secerat de-a dreptul când a deschis ușa: EL ERA REGELE, și TRONUL acela impunător, minunat, prețios cu coroana pe el, era al LUI.

A căzut în genunchi în fața tronului și a plâns în hohote. Corpul se zguduia în spasme chinuitoare –  cum a putut să uite, cum de a uitat -  lacrimile curgeau râuri și durerea din piept era insuportabilă. Tensiunea creștea amețitor până a simțit că explodează… mâinile i s-au răsucit necontrolat în aer ca doua aripi frânte. Era prea mult de suportat pentru mintea lui. A căzut la pământ și totul s-a întunecat brusc. Camera s-a dizolvat și NIMICUL  a pus stăpânire pe tot. EL s-a trezit în acel nimic și era foarte mirat de linistea NIMICULUI, de plinătatea lui, de pacea care se respira singură, fără să facă nimic. Atunci și-a dat seama că ESTE, fără să-i pese CINE este. Că este atât de bine să FIE, fără ca cineva să întrebe cine este. Atunci a trăit din plin experiența de a fi regele NIMICULUI și l-a inundat o iubire completă, totală, fără început și fără sfârșit. A înțeles că este rege în eternitate… că este eternitatea însăși. Că adevărul acesta este scris în el pentru totdeauna ca o lege care guvernează FIINȚA.

A înțeles că odată ieșit din sala tronului singura lui preocupare va fi să păstreze acest adevăr în el, neatins. Să știe că este REGE chiar dacă în camerele creatoare de iluzii trăiește rolul de prinț sau de cerșetor. A înțeles ca nu mai poate fi victimă niciodată, dar că poate juca acest rol ca un rege deghizat în victimă. A înțeles că nu trebuie să demonstreze nimănui că este rege, ci doar să își amintească sieși asta în orice context oricât de dramatic ar fi acela. A înțeles că nu trebuie să dărâme camerele creatoare de iluzii care nasc atâtea emoții și experiențe și a mai înțeles că nu putea pune sala tronului în ele ci doar să creeze semne artistice care să-i aminteasca de ea. Era o singură sală a tronului și sarcina lui era să-și amintească să se întoarcă în ea în fiecare zi, să-ți conducă lumea, REGATUL.

Atunci a înțeles ce înseamnă să ”FII REGE ȘI REGATUL VA VENI”.

V-a plăcut povestea mea? Atunci ne auzim zilele următoare… cu o nouă poveste. Până atunci du-te și tu în sala tronului măcar puțin. Încoronează-te. Joacă-te cu NIMICUL și apoi vino să îmi spui cum a fost. Vom face curând întâlnirea REGILOR!

Psiholog Diana Ciubotaru

Gamma Clinic by Gamma Institute