Monogamia – o poveste fara sfarsit
Monogamia – o poveste fără sfârșit
by psihoterapeut în supervizare Mădălina Belcescu
Toate poveștile pe care le citeam în copilărie (cel puțin cele cu prinți și prințese) se terminau cu ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Iar fraza aceasta m-a făcut mereu să mă gândesc la cum o fi traiul acesta fericit, experimentat în cel puțin doi, cine știe până când? Ce anume îi determină pe doi oameni să își pună la comun visele, speranțele și energia pentru a experimenta fericirea împreună?
Dacă veți căuta răspunsuri certe, nu veți găsi. Pe oricine veți întreba nu va ști să răspundă exact ce anume l-a determinat pe el să o aleagă pe ea din mulțime sau cum de a știut ea că el e cel cu care va putea fi fericită până la adânci bătrâneți. Toți vor spune că pur și simplu au știut, pentru că au simțit... fluturii în stomac, furnicăturile în degete sau moliciunea din picioare. Dincolo de semnele fiziologice prin care corpul nostru ne certifică îndrăgostirea sau de dorința cercetătorilor de a înțelege ce anume îi face pe doi oameni să fie atrași unul de celălalt, rămâne certitudinea sentimentelor de la nivel individual.
A identifica partenerul potrivit cu care să începi o astfel de relație nu e, desigur, un lucru ușor. De aceea au și încercat specialiștii să înțeleagă ce anume îi aduce pe doi oameni împreună: proximitatea, similaritatea sau complementaritatea? Fascinant rămâne însă caracterul longeviv al relațiilor și modul în care reușesc unele cupluri să rămână fericite în relație, în timp ce unele par sortite deseori încă din start, eșecului. Ce anume le diferențiază pe cele două? Compatibilitatea dintre parteneri? Dar oare cum am putea să etichetăm acest lucru? Cum arată doi parteneri compatibili? Oare „potriveala” de la 20 de ani este utilă și pe la 50 și poate ea prezice longevitatea unei relații?
Compatibilitatea include desigur și o armonizare a planurilor personale, a ideilor și credințelor despre viață, despre familie sau despre copii. Din acest punct de vedere, cei ce se aseamănă, se și adună și par a fi mai compatibili. Dacă rămânem însă la acest nivel, al asemănării, în momentul în care nu mai găsim acel numitor comun cu care ne-am obișnuit, e posibil ca toată construcția bazată pe similaritate să se șubrezească pentru că am uitat că deși ne asemănăm, nu suntem identici. În acel moment e nevoie să ne amintim să fim flexibili și toleranți cu nevoile partenerului nostru; e posibil ca și el să își dorească același lucru, doar că nu o mai spune la fel. Să nu ne întristăm că partenerul „nu mai e persoana de care m-am îndrăgostit” ci să fim deschiși și față de noi și să recunoaștem că nici noi nu mai suntem cei de care s-au îndrăgostit ei.
Atunci ne vom bucura să experimentăm fericirea până la adânci bătrâneți, dacă ne amintim că într-o relație de cuplu fericirea (alături de pat, casă, griji, bugete și șosete) se trăiește la comun.
Cu sinceritate,
Mădălina Belcescu
Psihoterapeut de familie şi cuplu în supervizare
http://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie
