Tanar si ne...vinovat 2
Tânar și ne...vinovat 2
by psihoterapeut sub supervizare Adrian Stogrea
Episodul anterior nuanța ideea că vinovăția reprezintă suma tuturor sentimentelor de devalorizare, a convingerilor și a trăirilor negative pe care le-am avut vreodată despre noi, larga lor majoritate fiind inconștiente și inaccesibile. Putem considera vinovăția orice formă a urii sau a respingerii de sine: sentimentele de incompetență, eșec, de deșertăciune, acela că lipsește ceva din noi, că există adânc in interior niște neajunsuri sau ceva iremediabil defect și nici măcar nu realizăm care e problema.
Odată ce ne simțim vinovați, este imposibil să evităm sentimentul că vom fi pedepsiți pentru lucrurile groaznice pe care credem că le-am făcut sau chiar pentru ceea ce considerăm că suntem. Pasul următor este acela că ne va fi frică. Toată frica, indiferent care pare a fi cauza ei exterioară, pornește de la convingerea că merit să fiu pedepsit pentru ce am făcut sau pentru ce nu am făcut.
Se spune că în spatele tuturor fricilor concrete se află teama de moarte și/sau de necunoscut. Este vorba doar de dispariția fizică sau de ipotetica pedeapsă pentru tot ceea ce am ținut îngropat în adâncurile ființei noastre? Și care este autoritatea supremă care va da verdictul și va stabili pedeapsa? Divinitatea, indiferent de forma imaginată, a devenit destinatara proiecției tuturor fricilor și vinovăției umanității. După cum scria Voltaire, “Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, iar omul I-a întors complimentul”. Dumnezeul creat de închipuirea omului este după chipul și asemănarea egoului nostru.
“Cursul de miracole” descrie obstacolele în calea liniștii interioare, ultimul și cel mai provocator fiind frica de Dumnezeu. Cuvântul originar „păcat” înseamnă ruptură, și nicidecum greșeală fatală sau orice derivat al acesteia. Conștiința socială și religia instituționalizată au deturnat treptat această semnificație și ruptura inițială, de ceea ce suntem cu adevarat, s-a adâncit până la identificarea totală cu structurile mentale care întețesc programele de vinovăție și frică.
Devenind temători la adresa lui Dumnezeu, am schimbat imaginea divinității iubitoare și protectoare într-una a urii, a pedepsei și a răzbunării. Dumnezeu a devenit treptat dușmanul nostru, unul în fața căruia nu mai avem nicio protecție și niciun argument defensiv. Ruptura inițială, păcatul originar, a devenit totală și iremediabilă. Propria ființă a rămas îngropată sub molozul propriilor ziduri de apărare. Din spirite libere, cu putere creatoare, ne-am transformat în structuri rigide, orientate pe supraviețuire și transmitem involuntar aceste scheme „salvatoare” propriilor noștri copii, așa cum le-am preluat și noi de la părinții noștri.
Deoarece nu mai putem apela la Dumnezeu, pe care l-am transformat în dușmanul suprem, singura soluție plauzibilă este aceea de a ne baza pe propriul eu. Soluțiile acestuia, limitate și in final autodistructive, vor face subiectul episodului următor.
Cu mult drag și inimă deschisă,
Psihoterapeut de Cuplu și Familie sub supervizare Adrian Stogrea
