Tanar si ne...vinovat 3
Tânăr şi ne...vinovat 3
by psihoterapeut sub supervizare Adrian Stogrea
Așadar, Divinitatea (în orice forma ar fi imaginată) a devenit destinatara proiecției tuturor fricilor și vinovățiilor noastre. Ceea ce, altă dată reprezenta ancora primordială a umanității în călătoria prin oceanul vieții, treptat a devenit amenințarea supremă, ca urmare a vinovăției și a fricii că vom fi pedepsiți.
În lumea aceasta, nimeni nu poate trăi cu un asemenea grad de teamă și groază, cu acest amestec exploziv de vinovăție și ură de sine în subconștient. Odată Dumnezeu declarat dușmanul public nr.1, singura variantă logică este să apelăm la propriul eu. Inchiderea cercului emoțional o va face chiar propria noastră minte, care, deși pornește de la intenția pozitivă de a ne proteja de această imensă povară interioară, va apela la două soluții la fel de disfuncționale. Ceea ce psihologia numește negare și proiecție, sunt soluțiile limitate ale egoului de a rezolva problema.
În prima fază, vom împinge aceste sentimente de frică și vinovăție în jos, blocându-le accesul în conștient, pur și simplu negându-le existența. E metafora clasică a ascunderii gunoiului sub preș, fiind doar o chestiune de timp până începe să miroasă și chiar să dea pe dinafară. La un nivel mai profund, știm că lucrurile nu s-au rezolvat, că vinovăția încă există și că explozia pare iminentă.
Atunci egoul are a doua idee genială, cea numită proiecție. Asta înseamnă să iei ceva ce există în interiorul tău și spui că nu mai e acolo, e în afara mea, în altcineva. Luăm vinovăția și păcătoșenia pe care credem că le avem înăuntru și spunem: nu e în mine, e în tine. Nu sunt eu responsabil de durerea și nefericirea mea, ci tu ești. Nici măcar nu contează cine este „tu”, important este că există cineva asupra căruia pot descărca imensa presiune. Asta este soluția supremă a egoului pentru a scăpa de vinovăție…
Și, cum nimeni nu dorește să stea în preajma propriei vinovății, pasul următor este acela de a îndepărta persoana respectivă, prin separare fizică sau psihologică (ultima fiind mai subtilă, dar și mai devastatoare). Odată distanțați de ei, putem să îi atacăm și să ne supărăm pe ei. Orice formă de manifestare a furiei (de la iritare la explozii furibunde) este o încercare de a justifica proiecția vinovăției, oricare ar părea motivația ei exterioară.
Din păcate, orice fel de atac alimentat de furia interioară se termină prin a genera și mai multă vinovăție, iar cercul se reia cu o intensitate și mai mare. Astfel, ceea ce ar fi trebuit să fie o soluție ajunge să fie însăși sursa problemei, accentuând vinovăția și frica, de fapt separarea de adevărata esență a ființei.
Abordarea sistemică a acestor procese interioare are noimă și success, tocmai pentru că terenul preferat de joacă al egoului este cel al familiei și al relațiilor de cuplu. Cu cât conexiunile emoționale sunt mai puternice, cu atât trăirile sunt mai intense, dar și eliberările mai profunde și mai durabile. Sunt relațiile speciale, pe care le vom aborda în următoarea parte.
Cu mult drag,
Psihoterapeut de Familie și Cuplu sub supervizare Adrian Stogrea
