Despre Free Mind si rabdarea de a te corecta
Cum te eliberezi din IADUL Minții?
Printr-o sentință. Cine o dă?
by Psiholog Diana Ciubotaru
A scrie ceva pentru celălalt e ca o deconspirare a procesului tău de creștere interioară - e un mesaj atât de intim, de organic trăit - să scrii o carte din tine. Este energia ta în fiecare cuvânt pe care creierul tău îl repetă în limbaj intern înainte de a decide să îl pui pe hârtie.
Odată am trăit experiența nașterii unei povești vechi, latente, de putere, din inima unui om care-și crease iadul ca mod zilnic de pedepsire. Puterea omului de a se chinui pe sine este nelimitată, la fel ca și puterea de a se face fericit sau a-și crea raiul.
De 2 zile mi-e mintea amorțită și sufletul violat de vestea plecării din această lume a unui om drag, mie și multor altora. Toate conceptele teoretice și chiar adevărurile personale pălesc in fața abisului mental și emoțional născut din contactul cu experiența finală. Singurele certitudini sunt durerea, regretul, tristețea și revolta, ultima cu multipli destinatari avandu-l pe Dumnezeu în capul listei.
În noiembrie şi decembrie 2015 se vor desfăşura la Iași, 6 workshopuri GRATUITE pentru publicul larg, pe următoarele tematici:
Cuplul e mai mult decât energia feminină și cea masculină combinată într-o rețetă potrivită. Gramajul potrivit al celor două e dat de o multitudine de factori, inclusiv de nivelul de feminin-masculin din fiecare dintre noi. Da, ziceam că e destul de simplu să mă definesc ca fiind femeie sau bărbat, dar de fapt fiecare dintre noi are într-o măsură mai mare sau mai mică propriile niveluri de feminin și masculin pe care decide să le manifeste în funcție de context.
Nu cred că a scăpat cineva de magnifica întrebare, din copilărie, dar nu numai, ”Tu ce vrei să te faci când o să te faci mare?”. Bineînțeles că răspunsurile diferă de la moment la moment, în funcție de persoana care pune întrebarea și, automat, de cât de mult te poți proiecta în viitor, atunci când ai doar 5 ani. Dar chiar așa – TU ce vrei să te faci când o să fii mare?
Conștientizarea schemelor cognitive disfuncționale și a rănilor emoționale care le însoțesc reprezintă primul obiectiv al oricărui demers terapeutic. Deseori, după etapele mai puțin plăcute ale furiei și tristeții, apare zâmbetul îngăduitor față de rolurile inconștiente pe care le-am jucat sau față de programele care ne-au sabotat constant alegerile. Umorul poate fi ingredientul care face chifteaua emoțională mai ușor de digerat.Ceea ce mi se oglindește in cabinetul de terapie este faptul că, la fel de des, avem tendința de a rămâne în acest stadiu de conștientizare, care aduce cu el un nou nivel de confort interior. Găsesc, încă, dificil să acționez diferit atunci când energia rolurilor din trecut pare a pune stăpânire pe mintea mea, iar deciziile curg cu forța implacabilă a obișnuinței. Realizez că aceste roluri nu dispar niciodată, conștientizarea doar le scade temporar puterea. 
Cu ceva timp în urmă, în timpul unei ședințe terapeutice, mai exact pe la finalul ei, am simțit că am eșuat. Am simțit că tot ce construisem împreună cu cei doi clienți ai mei pe parcursul a mai multor ședințe, s-a risipit ca un castel din carți de joc, într-un moment de neatenție. M-am îndoit de mine și de ceea ce eu reprezentam în acea relație.
Mintea adulților se construiește în timp, prin experiență și învățare. Uneori încorporează programe (sau scheme mentale) disfuncționale sau dăunătoare care conduc, deseori, la aceeași experiență dureroasă, neplăcută, uneori traumatizantă.
Am început să scriu acest articol din admiraţie pentru toţi părinţii care au extraordinarul curaj de a cere ajutor pentru copiii lor și pentru ei, atunci când toate variantele pe care le-au încercat nu au avut efectele scontate. Pentru că variante, soluţii, strategii aplicate cu siguranţă au fost, şi încă multe. Părinţii care vin în cabinetul de psihoterapie îşi asumă responsabilitatea de a pune punct unor lucruri vechi şi de a face loc schimbării. Chiar dacă e greu, chiar dacă e inconfortabil, chiar dacă înfruntă ideea că ceea ce va urma este incert. Cu siguranţă, au multe întrebări, multe nelinişti – „Oare terapia îl va ajuta pe copilul meu?”, „Oare cât va dura până ce lucrurile vor sta aşa cum îmi doresc?”, „Oare şi noi părinţii ar trebui să schimbăm ceva?”, „Cum gândesc ceilalţi despre noi, dacă mergem la psiholog?”, „Cum ne vom schimba noi şi copiii după terapie?” sau „Oare nu pornim pe un drum de pe care nu ne mai putem întoarce?”
Mă gândesc de ceva vreme că atunci când o să cresc mare o să mă fac MINTOLOG. Backgroundul medical cere imperios și o supraspecializare: după ce am cochetat cu domeniul gastroenterologiei mentale (adică cu gândurile născute din traumele și reactivitățile ce zac prin burțile noastre), recent găsesc mai fascinantă nișa “neurologică”, a gândurilor de origine mai „înaltă”.
Într-una din nopțile trecute, la o oră indecent de mică, am fost personajul principal al unui proces fulminant de rapid in care m-am vazut acuzat, judecat și condamnat fără drept de apel. Totul a durat câteva zeci de secunde, rolurile de procuror, judecător și de avocat teribil de incompetent fiind jucate de mintea mea, care luase startul mult înaintea mea, profitând de faptul că rezultatul procesului de filtrare glomerulară cauta imperios o cale de evacuare.
De cele mai multe ori, oamenii care vin în terapie se plâng de nefericire. Dacă am putea pune o etichetă, una singură, pentru toate lucrurile pe care oamenii le împărtăşesc în terapie, cred că aceasta ar fi: “Sunt nefericit(ă).”.
Fiecare părinte se confruntă cu momente dificile în care nu ştie cum să reacţioneze atunci când copilul lui pare să nu mai fie îngeraşul cel mic şi drăgălaş pe care îl ştia. Autocontrolul însă, ne ajută să reacţionăm aşa cum ne-am dori, şi nu după primul impuls, care nu întotdeauna are efectele scontate. Autocontrolul este abilitatea de a întinde o mână şi a-i înţelege pe ceilalţi, de a accepta şi de a scoate ce e mai bun din divergenţe, de a comunica sentimentele în mod direct, de a rezolva conflictele în moduri constructive şi de a te bucura de senzaţia de apropiere şi de legătura cu cei din jur.
Întâlnesc din ce în ce mai des oameni care spun că îşi doresc să facă ceea ce le place, că vor să-şi experimenteze limitele, dar au cumva regretul că nu au fost educaţi să spargă orice bariere pentru a-şi atinge scopurile. Teama de schimbare şi de necunoscut există în fiecare dintre noi şi de multe ori este mult mai comod să evităm acea emoţie negativă. Până la urmă, atât timp cât ne e bine, ce sens mai are să alergăm după vise fără siguranţa că duc la ceva şi mai bun? Dar în acelaşi timp, ne dorim ca, copiii din jurul nostru să fie motivaţi, să lupte pentru ceea ce-şi doresc, să-şi exprime părerea şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a fi fericiţi. 
Exista o vorbă care spune că dacă vrei să vezi cât de dezvoltat spiritual/evoluat spiritual ești, du-te și stai o săptămână cu mama ta.