Povestea seninătătii
O străveche poveste sufită ne spune că într-un ținut din Orientul Mijlociu trăia cândva un rege care veșnic oscila între fericire și deznădejde. Cel mai neînsemnat lucru îi provocă supărare mare sau reacții extreme, iar fericirea se transformă repede în dezamăgire și disperare. A venit și timpul când regele s-a simțit obosit de el însuși și de viață lui și a început să caute o cale de ieșire.
A trimis după un înțelept care trăia în regatul lui și care avea renumele de a fi iluminat. Când înțeleptul a sosit, regele i-a spus: „Vreau să fiu asemenea ție. Îmi poți da ceva care să-mi ofere echilibru, seninătate și înțelepciune? Îți voi plăți cât îmi vei cere.”

Atunci când priviți noaptea cerul senin, ați putea foarte ușor realiza un adevăr totodată extrem de simplu și extraordinar de profund. Ce vedeți? Luna, planetele, stelele, fâșia luminoasă reprezentată de Calea Lactee, eventual o cometă sau chiar galaxia vecină Andromeda, situată la o distanță de două milioane de ani-lumina. Așa este, dar dacă simplificați și mai mult, ce vedeți? Obiectele care plutesc în spațiu. Așadar din ce este constituit universul? Din obiecte și spațiu.
Este absolut clar că sufletul are mai multe niveluri, unul de suprafața și unul mult mai profund. La acest nivel profund, tot ce experimentam că fiind contradictoriu, bine și rău, de exemplu, este unul. Viață și moartea și boală și sănătatea sunt de asemenea parte din ceva mult mai mare. Este imposibil să prevezi profunzimile către care ne va conduce o constelație. Eu o experimentez seminar după seminar, cum se adâncește, dar nu pot s-o redirecționez sau s-o prevăd.
Pe măsură ce arhitectura noastră cerebrală se transformă în circuite nervoase mai perfecționate și mai evoluate, iar vechile tipare sunt înlăturate, transmitem un nou semnal către celulele din organism. Pentru că toate celulele noastre sunt în contact direct cu țesutul nervos, pe măsură ce dezvoltăm noi circuite și destrămam vechile conexiuni sinaptice legate de șinele interior, organismul se modifică și devine altul la nivel celular.
Unul din avantajele suplimentare ale folosirii lobului frontal în vederea atenuării activității celorlalți centri nervoși și a concentrării pe exersarea mentală este acela că întrerupem programele curente cu funcționare permanență. Le închidem de tot. Când persoanele cufundate în meditație se concentrează deplin asupra unei idei, celelalte părți ale creierului nu mai primesc aporturi importante de sânge, ceea ce înseamnă și lipsă activității în zonă respectivă.