Nimeni nu te... cum te tu
Într-una din nopțile trecute, la o oră indecent de mică, am fost personajul principal al unui proces fulminant de rapid in care m-am vazut acuzat, judecat și condamnat fără drept de apel. Totul a durat câteva zeci de secunde, rolurile de procuror, judecător și de avocat teribil de incompetent fiind jucate de mintea mea, care luase startul mult înaintea mea, profitând de faptul că rezultatul procesului de filtrare glomerulară cauta imperios o cale de evacuare.
În general draga de Moly (acesta este numele cu care îmi alint mintea, îmi amintește de un Rottweiler pe care l-am cunoscut) are dimineața startul unui câine de luptă care vede o mâță jigărită pe un gard și durează uneori minute bune să îmi adun corpurile și să preiau pupitrul de comadă. Bineee, uneori ore...
De cele mai multe ori, oamenii care vin în terapie se plâng de nefericire. Dacă am putea pune o etichetă, una singură, pentru toate lucrurile pe care oamenii le împărtăşesc în terapie, cred că aceasta ar fi: “Sunt nefericit(ă).”.
Fiecare părinte se confruntă cu momente dificile în care nu ştie cum să reacţioneze atunci când copilul lui pare să nu mai fie îngeraşul cel mic şi drăgălaş pe care îl ştia. Autocontrolul însă, ne ajută să reacţionăm aşa cum ne-am dori, şi nu după primul impuls, care nu întotdeauna are efectele scontate. Autocontrolul este abilitatea de a întinde o mână şi a-i înţelege pe ceilalţi, de a accepta şi de a scoate ce e mai bun din divergenţe, de a comunica sentimentele în mod direct, de a rezolva conflictele în moduri constructive şi de a te bucura de senzaţia de apropiere şi de legătura cu cei din jur.