Marte, Venus și Facebook
by psihoterapeut în supervizare Mădălina Belcescu
Am citit recent un articol despre nevoia imperioasă a femeilor de 40 de ani de a avea un copil, sau doi sau trei…Că altfel nu sunt împlinite, chiar dacă au carieră, bani, confort, sigur o „vor lua pe arătură” la un moment dat, pentru simplul motiv că până la acea vârstă nu au „procreat”. Bine, nici dacă se „trezesc” la această vârstă și decid să aibă un copil nu e în regulă, pentru că…nu faci un copil doar ca să ai cu ce să umpli golul existențial. Deci, nici așa…nici așa.
Articolul nu este unul științific, documentat, dar îl are coautor pe un medic psihiatru care se prezintă ca având „supraspecializare in suicidologie si psihotraumatologie”. Dincolo de părerile mai mult sau mai puțin avizate ale unor așa-zis specialiști, cel mai mult m-a surprins suita de comentarii ulterioare, unde părerile sunt împărțite pe genuri: dacă ești bărbat, cel mai probabil vei posta un comentariu despre cum toate femeile care nu au copii până la o anumită vârstă (mai departe sau mai aproape de 40 de ani) sunt niște ratate; dacă ești femeie, te vei arăta cu siguranță oripilată de misoginismul bărbaților, „niște porci care nu știu ce înseamnă să faci un copil”. Cert este că, pe rețelele de socializare, părerile sunt foarte împărțite, femeile eroine nu au cum să se împace cu bărbații misogini și nici bărbații care muncesc din greu pentru binele familiei nu au cum să se bucure de femeile care preferă cariera în loc de cratiță.
Dar oare cum sunt lucrurile în viața reală? Cum e atunci când un EL și o EA se întâlnesc față în față și pur și simplu SIMT că vor să fie împreună? Cum se înțeleg în viața reală „misoginii” cu „carieristele”? Poate că putem găsi răspunsul dacă în loc de etichete ne punem întrebări. Am putea, fie că suntem specialiști sau nu, să ne întrebăm cum e omul acela cu adevărat dincolo de rolurile pe care ne așteptăm să le îndeplinească.
Cred că ne-am înțelege mai bine unii pe alții și cu alții dacă nu ne-am mai pune și pe noi și pe ei în niște categorii. Pentru că asta înseamnă că toți cei dintr-o categorie sunt la fel. Mintea noastră e obișnuită să gândească în stereotipuri și e mai simplu să utilizăm prejudecățile decât să fim deschiși la a-i cunoaște cu adevărat pe cei din jurul nostru, fie că sunt femei sau bărbați, mame sau tați, carieriști sau casnici. (Până aici a fost ușor cu categorisirea, dar cum ar putea cineva să decidă despre sine sau despre altul dacă intră în categoria „ratat(ă)” sau „de succes”? De fapt, cum am putea defini succesul, altfel decât în mod personal? )
Un singur lucru mi-a plăcut din acel articol : „Nu este o lume de egalități. Dar inegalitate nu înseamnă obligatoriu că cineva e inferior. Inegalitate înseamnă complementaritate.”
Vă urez succes în a fi exact cum vă doriți.
Mădălina Belcescu
Psihoterapeut de familie şi cuplu în supervizare
http://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie
Adaugă comentariu nou