Poveste terapeutică: Ușa care dorea să fie zid
”Vă puteți imagina că, într-o clădire nouă și frumoasă, arhitectul se gândește să folosească o mulțime de uși. Unele separă holurile de coridoare, altele separă coridoarele de camere, altele separă camerele între ele. Pe scurt, fiecare ușă are o anumită destinație. Cele mai multe sunt făcute din lemn, altele sunt din fier, din plastic sau chiar din sticlă. Toate arată foarte bine când sunt noi. Lumea se uită atent la ele și le deschide sau le închide cu grijă.
Uneori se ciocănește la ușă și se așteaptă un răspuns. Apoi se intră. Sunt uși oficiale, respectabile. Ușile din fier au încuietori complicate și nu poți trece de ele decât dacă ai chei speciale. Prin cele din sticlă se vede și poți ști ce este înăuntru, chiar dacă sunt închise cu cheia. Ușile din lemn pot fi împodobite cu modele artistice sculptate.
Ușa despre care vreau să vă vorbesc era foarte simplă, deși era o ușă principală. Se deschidea spre cele mai importante direcții ale clădirii. Nouă, frumoasă, lucioasă. Avea o clanță sclipitoare și o încuietoare cu o cheie care se afla la cineva, dar din păcate nu se mai știa la cine. Era o ușă de trecere, foarte căutată, pentru că scurta distanțele din clădire și, în plus, rămânea descuiată mereu. Puteai ajunge oriunde voiai trecând pe acolo. Era ușa tuturor, pentru că o folosea toată lumea.
La început, ușa se simțea și ea foarte băgată în seamă. Cei care nu o cunoșteau, ciocăneau ușurel cu degetul în ea, și pentru că nu auzeau pe nimeni spunând ”Intră”, o deschideau și treceau mai departe, ținând minte că la acea ușă nu trebuia bătut.
Rând pe rând, lumea se obișnui să nu mai meargă ocolind pe diverse coridoare, ci să treacă direct prin ușă. Grăbiți o uitau larg deschisă. Curentul o închidea la loc cu zgomot, trântind-o. Într-o zi, cineva o deschise cu cotul pentru că avea brațele ocupate. Altădată, i se rupse clanța. Bineînțeles că n-a reparat-o nimeni pentru că oricum se știa că rămâne descuiată. Ușa deveni mai puțin lucioasă pentru că fu stropită din greșeală cu cafea. În alte zile se îmtâmplă să fie împinsă cu umărul, cu șoldul ori chiar cu câte-o lovitură de picior. Odată, cineva vru ca ea să stea tot timpul deschisă. De aceea, o propti cu un scaun. Când se înțepeni de oboseală, cuiva îi veni ideea să o forțeze cu ajutorul unui topor. De atunci, rămăsese cu o zgârietură urâtă și i se strică o balama. Arăta cât se poate de rău!...
Deși era o simplă ușă, trebuie să vă spun că ea înregistra toate aceste întâmplări care o făceau să sufere. O dureau rău vorbele grele pe care le auzea de fiecare dată când nu se deschidea repede în fața cuiva. Se scârbise, se săturase de așa o viață.
- Ce sens mai are existența mea? Ar fi bine să fiu desființată. N-am noroc. Sunt atât de murdară! Sunt distrusă. Aș vrea să scap de toate...Aș vrea să nu mă mai deschid niciodată, să nu mai fiu, să mă prefac în zid.
Într-o zi, trecu pe acolo arhitectul clădirii. Ușa scârțâia și abia se ținea în balamale. Văzu cu părere de rău ce jalnic arăta, deși în proiectul său ușa avea o destinație clară. Înțelesese pe dată ce se întâmplase cu ușa.
- Să fie un zid în locul ușii? Hm! Asta nu este de dorit într-un loc așa de important. Nu se poate renunța la această ușă, spuse arhitectul care construise multe clădiri la viața lui. Cred că am să pot face ceva să te ajut, numai că...va trebui schimbat ceva în felul cum funcționezi.
După ce se gândi un timp cum să rezolve situația, măsură cu atenție ușa și chemă pe cineva să o restaureze. Apoi veni cu un specialist care montă un sistem electronic de deschidere.
Din acea zi se petrecu ceva foarte favorabil pentru ușă. O adevărată schimbare la care nimeni nu se aștepta. Oamenii se opreau surprinși, nedumeriți în fața ei, aflând că numai cunoscând codul electronic ar putea-o deschide.
Cu timpul, acest lucru le-a schimbat obiceiurile și se pare că pe mulți i-a umplut de un fel de respect. Nimeni nu mai era neglijent și nu o mai împingea cu dispreț. Țineau seama de existența ușii, pentru că ușa avea un cod al ei. Era de necrezut! Ușa a învățat pe dinafară ce cod are și nu l-a uitat niciodată. Îi lăsa să treacă doar pe cei care cunoșteau codul. Sclipea de mândrie. Și, în scurt timp, a redevenit o ușă importantă, așa cum prevedea planul arhitectului de la început.”
Poveste preluată din cartea ”Basme terapeutice pentru copii, adolescenți și părinți” – Sempronia Filipoi
Adaugă comentariu nou