A fost odată o fetiță care avea în casă o mulțime de oglinzi. Numai că, de câte ori se uita în ele, se întâmpla ceva foarte straniu: nu putea să se oglindească. Fetița vedea numai un fel de linie, un contur neclar, din care nu se putea desprinde nicio formă. Asta era tot ce putea vedea când se uita în oglindă. Acest lucru o speria destul de tare pe fetiță, care se temea să spună altcuiva că ea nu vede în oglindă decât o imagine neclară. Fetiței îi era frică mai ales pentru că începea să creadă că ea nici nu este altceva decât o formă neclară, adică ceva fără importanță, de fapt un nimic. Prin urmare, ca să impresioneze, să atragă atenția și să dovedească altora că ea există totuși, câteodată fetița se înfuria și plină de mânie refuza să facă ceea ce i se cerea. În general însă, ea era visătoare, cu capul în nori, nu prea știa ce să spună și simțea că mintea ei este complet goală. Pentru că fetița considera că lucrurile stau în acest fel, viața nu-i oferea prea multă fericire. Nu reușea să relizeze aproape nimic din ceea ce și nu reușea să-i facă pe ceilalți să o ia în considerare așa cum și-ar fi dorit. Mai mult, adesea cei din jur se purtau cu indiferență față de ea. Parcă într-adevăr ea nu merita să fie luată în seamă și nu conta deloc. Li se părea tuturor că este numai o formă neclară, ca cea din oglindă, deci cu totul altfel decât își dorea ea să fie în realitate.
Într-o zi, fetița era din nou furioasă, pentru că privind în oglindă, iarăși nu vedea acolo mare lucru. Toate prietenele ei când se uitau în oglindă puteau spune ce văd, puteau să se descrie cum sunt. Așa că fetița s-a hotărât să facă ceva pentru ca oglinda să-i arate și ei o imagine. Mai întâi s-a apucat să picteze un chip pe oglindă. Numai că treaba asta nu se prea potrivea. Când se uita în oglindă, știa că ce pictase nu era deloc ceea ce ar fi dorit să fie. Așa că și-a făcut alt plan.
A plecat la un magazin unde se vindeau oglinzi și a spus:
Oglinzile pe care le am acasă sunt defecte. Ori de câte ori privesc în ele, nu pot să văd cine sunt eu. Știu că oricine privește într-o oglindă trebuie să se vadă pe el însuși, exact așa cum este el.
Vânzătorul s-a uitat la fetiță foarte uimit, pentru că nu mai auzise de la nimeni altcineva ceea ce spune ea: că nu-și vedea propriul chip în oglindă. Apoi, a scos din raft o oglindă nou-nouță, a așezat-o în fața fetei și a întrebat-o:
Nu te vezi nici aici? Eu pot să te văd.
Nu, nu mă văd. Tot ce văd este o linie de contur, o formă neclară.
Cred că știu care-i problema ta, a zis vânzătorul. Nu-i adevărat că oglinda nu-ți reflectă imaginea. Ea este acolo, în oglindă. Eu pot să o văd. Dar tu nu te uiți la tine ca să te vezi cine ești.
Apoi a continuat să discute un timp cu fetița, făcând-o să înțeleagă că ea își putea construi imaginea din oglindă cu propria ei minte, așa după cum dorea. Fetița a aflat că ceea ce reflecta oglinda era numai o imagine a felului cum credea și simțea despre ea însăși, adică ceva foarte neclar și nesigur. Dacă s-ar fi simțit mai sigură pe ea, mai puternică, atunci în oglindă i-ar fi apărut imaginea clară, ca a unei persoane precis definite.
Fetița a plecat din magazin și a început să se gândească, să se tot gândească la ceea ce-i spusese vânzătorul. Dar din păcate, nu avea habar cum să facă să devină o persoană puternică și bine definită. Nimeni nu-i spusese niciodată acest lucru. Așa că s-a dus la prietena ei cea mai bună și i-a mărturisit:
Eu nu știu cine sunt și nu știu nici cine aș vrea să fiu. Dar pentru că prietena ei era mică, de aceeași vârstă cu fetița, n-a înțeles-o nici ea și n-a știut cum să o ajute.
Atunci fetița s-a dus la învățătoarea ei și i-a spus același lucru. Dar învățătoarea a înțeles-o greșit. A crezut ca e un moft al fetiței care de fapt dorea să chiulească de la școală, așa că s-a supărat pe ea. Fetița i-a întrebat apoi și pe părinți la fel. Însă ei n-au fost siguri dacă au priceput ce voia ea să spună. Așa că nu i-au putut răspunde.
După toate aceste încercări, fetița a devenit foarte tristă, dezamăgită și chiar disperată. Se gândea în sinea ei:
Nimeni nu pricepe ce neplăcut este să te uiți în oglindă și să nu vezi cine ești. Simt ceva foarte ciudat, de parcă aș fi o fantomă. Parcă aș fi o fantomă. Parcă oamenii s-ar uita la mine și nu m-ar vedea cu adevărat.
În acea noapte, înainte de a se culca, fetița s-a gândit: ”Aș vrea să am un vis în care să mi se să spună cum sunt eu și să pot afla cine sunt eu de fapt.” Când s-a culcat în acea noapte, dorința ei a fost într-adevăr implinită. Visul i-a răspuns la întrebare. I-au venit idei despre cum să fie mai sigură pe ea, mai puternică, despre cum să devină o persoană pe care ceilalți să o bage în seamă, să o aprecieze. În dimineața următoare, s-a dus repede să se privească în oglindă și a descoperit că se vede mult mai limpede decât înainte. De atunci încolo, în fiecare noapte propriile ei vise îi spuneau mereu despre cum să capete încredere în sine, cum să fie ma îndrăzneață, în așa fel încât să fie mulțumită, să-i placă de ea însăși. Ca prin minune, după fiecare vis, în dimineața următoare, când privea în oglindă, deslușea tot mai limpede și mai clar propria ei imagine. După un oarecare timp, a venit și dimineața în care, uitându-se în oglindă, a văzut în fața ei un chip limpede, acceptabil, foarte încrezător, care zâmbea plin de siguranță!
În sfârșit și-a dat seama că răspunsul la vechea ei întrebare (cine era ea și cine va deveni ea în viitor?) l-a găsit numai în propriile sale gânduri și vise. Nimeni nu a putut mai bine ca ea insăși să imagineze dinainte și să planifice drumul vieții ei. Dar mai mult decât toate, fetița era mulțumită pentru că îi plăcea și era foarte mulțumită de propria imagine, așa cum i-o reflecta acum oglinda.
Basme terapeutice pentru copii – Sempronia Filipoi
De la Diana Ciubotaru - psihologul din Iași
Comentarii
Camelia Ghiba Link permanent
Pagini
Adaugă comentariu nou