Nimeni nu te... cum te tu
Într-una din nopțile trecute, la o oră indecent de mică, am fost personajul principal al unui proces fulminant de rapid in care m-am vazut acuzat, judecat și condamnat fără drept de apel. Totul a durat câteva zeci de secunde, rolurile de procuror, judecător și de avocat teribil de incompetent fiind jucate de mintea mea, care luase startul mult înaintea mea, profitând de faptul că rezultatul procesului de filtrare glomerulară cauta imperios o cale de evacuare.
În general draga de Moly (acesta este numele cu care îmi alint mintea, îmi amintește de un Rottweiler pe care l-am cunoscut) are dimineața startul unui câine de luptă care vede o mâță jigărită pe un gard și durează uneori minute bune să îmi adun corpurile și să preiau pupitrul de comadă. Bineee, uneori ore...
De cele mai multe ori, oamenii care vin în terapie se plâng de nefericire. Dacă am putea pune o etichetă, una singură, pentru toate lucrurile pe care oamenii le împărtăşesc în terapie, cred că aceasta ar fi: “Sunt nefericit(ă).”.
Fiecare părinte se confruntă cu momente dificile în care nu ştie cum să reacţioneze atunci când copilul lui pare să nu mai fie îngeraşul cel mic şi drăgălaş pe care îl ştia. Autocontrolul însă, ne ajută să reacţionăm aşa cum ne-am dori, şi nu după primul impuls, care nu întotdeauna are efectele scontate. Autocontrolul este abilitatea de a întinde o mână şi a-i înţelege pe ceilalţi, de a accepta şi de a scoate ce e mai bun din divergenţe, de a comunica sentimentele în mod direct, de a rezolva conflictele în moduri constructive şi de a te bucura de senzaţia de apropiere şi de legătura cu cei din jur.
Întâlnesc din ce în ce mai des oameni care spun că îşi doresc să facă ceea ce le place, că vor să-şi experimenteze limitele, dar au cumva regretul că nu au fost educaţi să spargă orice bariere pentru a-şi atinge scopurile. Teama de schimbare şi de necunoscut există în fiecare dintre noi şi de multe ori este mult mai comod să evităm acea emoţie negativă. Până la urmă, atât timp cât ne e bine, ce sens mai are să alergăm după vise fără siguranţa că duc la ceva şi mai bun? Dar în acelaşi timp, ne dorim ca, copiii din jurul nostru să fie motivaţi, să lupte pentru ceea ce-şi doresc, să-şi exprime părerea şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a fi fericiţi. 
Exista o vorbă care spune că dacă vrei să vezi cât de dezvoltat spiritual/evoluat spiritual ești, du-te și stai o săptămână cu mama ta.
Recent, am auzit pe cineva spunând: „Cred că am să las lucrurile să se întâmple de la sine.” Am întrebat direct, fără ocolișuri: „De la Sinele cui?”, iar persoana din fața mea s-a blocat.
”Pariez că dacă i-aș întreba pe majoritatea copiilor de vârsta ta ce cred despre reguli, ar strâmba din nas și ar spune că le urăsc. Ca atunci când părinții spun: ”Dacă vrei să te duci la film în după-amiaza asta, trebuie să-ți faci curat în cameră, asta e regula”, iar majoritatea copiilor răspund: ”Urăsc regulile!”.
Sunt două intrebări cruciale pentru cel aflat în fața unei decizii radicale de schimbare, cum ar fi renunțarea la un comportament dependent sau la o relație toxică.
Oamenii se întâlnesc, se cunosc, se îndrăgostesc, decid că se vor iubi pentru tot restul vieții, se căsătoresc, fac copii, cresc copii, îi educă și îi iubesc necondiționat și se trezesc pur și simplu într-o zi descoperind că nu sunt fericiți. Că nu au viața pe care au visat că o vor avea, că nu trăiesc așa cum și-au imaginat la 16 ani, că le este greu și mai ales, că în toată nebunia asta, nici partenerul nu e chiar omul acela pe care l-au visat, dorit și cu care au promis să își petreacă restul vieții. 
Un bunic stătea împreună cu nepotul său pe o piatră, alături de un pârâu ce susura.
Privesc cu mare drag la cei care intră in cabinetul de terapie cautând însetați răspunsuri pentru dilemele personale, poate o rețeta infailibilă sau o pilulă minune care să le ofere garanția unui viitor așa cum și-l doresc. . Privesc cu drag si cu certitudinea că odata cu intrebarea, in adâncul lor au creat deja și răspunsul, având nevoie doar de un moment de liniște al minții ca să il audă.
Cu siguranță, dacă veți fi atenți la vocabularul copiilor din jurul vostru, veți observa că au un cuvânt preferat - NU. Venind în cabinetul de psihoterapie, majoritatea părinților povestesc despre lupta crâncenă pe care o duc cu cel mai mare dusman al lor - NU-ul copilulul. Se întreabă ”De ce trebuie să spună Nu? De multe ori chiar vrea să facă un anumit lucru, dar mai întâi, invariabil, apare NU-ul”.
(…sau când vietile anterioare ți-o fac varză pe cea actuală)
Ne este greu să vorbim despre sex, ne este greu să admitem că ne gândim la sex, ne este greu să recunoaștem că facem sex, ne înroșim sau plecăm privirea când vine vorba despre asta însă…toată lumea face sex. Actul acesta intim nu este însă conceptualizat ca un firesc al relațiilor de cuplu ci ca o regulă nescrisă pe care nimeni nu o respectă. E ca și cum actul sexual nu mai reprezintă împărtășirea unor sentimente reciproce de iubire, respect, afecțiune ci devine un mod de complicitate în încălcarea unei reguli nescrise. Nu mai suntem iubiți, ci complici.
Oamenii, în general, sunt în căutarea unei relative stabilităţi în viaţa lor... vor să aibă o familie, o slujbă stabilă, îşi fac un anumit program, o rutină. Dar schimbarea apare inevitabil în vieţile tuturor, iar când dintr-o familie fac parte şi copiii, părinţii sunt nevoiţi să facă faţă nu doar schimbărilor personale, ci să le integreze şi pe cele ale partenerului, ale copiilor, precum şi schimbările de la nivelul ciclului de viaţa al familiei ca sistem.