Copiii fata in fata cu deciziile…
Luarea deciziilor este un aspect al vieţii peste care nu putem trece…nu este o alegere…În fiecare moment al vieţii noastre suntem nevoiţi să luăm decizii, cu privire la noi sau la alte aspect pentru care suntem responsabili. Dar cum învaţă oamenii să ia decizii? Cum iau copiii decizii şi ce înseamnă pentru ei a face acest lucru? Sunt întrebări pe care poate nu ni le punem când întâmplările vin peste noi şi ne trezim în faţa unor alegeri pe care trebuie să le luăm cât mai repede.
O nucă greu de spart în cabinetul de terapie îl reprezintă cercul autodistructiv vinovăţie – comportament dependent. O muncă grea atât pentru terapeut, dar mai ales pentru cel prins în acest joc al rolurilor egoului şi în acest abis emoţional, care se autoîntreţin într-un mod atât de eficient. 
În ultimele întâlniri terapeutice, am întâlnit femei puternice. Vai, nici nu știți cât mi-a luat să scriu acest început de articol. Această frază care vrea să cuantifice cumva o experiență minunată pe care aceste femei puternice au ales să mi-o împărtășească. Și pentru care le mulțumesc din toată inima. 
De cele mai multe ori, oamenii vin în terapie setaţi pe a-şi povesti nemulţumirile şi problemele. Este şi normal... Doar se adresează unui specialist pentru că nu găsesc o soluţie de ieşire suficient de bună într-o situaţie dificilă. Dar, analizând discursul cu care vin la prima şedinţă, observăm că viaţa lor, persoanele din jurul lor, relaţiile pe care le au, locul de muncă, copiii etc, toate capătă o nuanţă de gri (în cel mai bun caz). În momentul în care se văd puşi în faţa întrebărilor „Ce te mulţumeşte?”, „Pentru ce te simţi recunoscător?”, „Care sunt părţile bune din viaţa ta?”, rămân blocaţi şi nu ştiu ce să răspundă. Nu s-au mai gândit de mult timp la astfel de lucruri.
Cu oricine ne-am căsători, acea persoană ar putea fi, la un moment dat, un pic nepotrivită pentru noi. E înțelept să fim moderat de pesimiști în această privință. Perfecțiunea nu e în grafic. Nefericirea este însă o constantă. Cu siguranță, fiecare dintre noi a întâlnit la un moment dat, unele cupluri profund nepotrivite, cu o incompatibilitate atât de adâncă, încât ne-am putea gândi că e altceva la mijloc, mai complex decât frustrările și tensiunile firești din orice relație pe termen lung: unii oameni pur și simplu nu ar trebui să fie împreună.
Copiii au o capacitate foarte mare de a se dezvolta pe mai multe planuri, de a desfăşura activităţi diverse, care implică creativitate, inteligenţă, sociabilitate, capacitate de adaptare şi multe altele. Auzim tot mai des în jurul nostru de copii care au rezultate excepţionale în diferite domenii. Pe lângă grădiniţă sau şcoală, mulţi copii merg la activităţi precum tenis, şah, dans, meditaţii, limbi străine, fotbal, karate etc, lista fiind foarte lungă. Dar oare cum îi modelează toate aceste activităţi pe copii?
Zilele trecute am văzut filmul „Ziua cârtiței”. Cunoscătorii se vor întreba cum de abia acum, pentru că este un film de prin 1993. Pentru necunoscători, filmul acesta este despre un prezentator de știri care călătorește cu echipa lui de filmare într-un orășel de la capătul Americii ca să celebreze faimoasa zi a cârtiței americane – se scoate într-o anumită zi a anului (spre primăvară) cârtița din cușcă și în funcție de cum iese animalul, americanii își dau seama dacă mai continuă iarna sau dacă vine primăvara în curând. 
De cele mai multe ori oamenii vin la psihoterapeut ca să vorbească despre ei şi despre problemele lor. Alteori oamenii vin la psihoterapie ca să povestească despre ceilalţi. Despre cei rămaşi acasă sau despre cei plecaţi mai departe, despre actuali sau foşti parteneri de cuplu, despre părinţi, despre copii, despre şefi, colegi, prieteni, în mod evident despre alţi oameni importanţi din viaţa lor, toţi aceştia fiind de cele mai multe ori absenţi de la discuţia despre ei. (Dacă ar şti unii absenţi cât de importanţi sunt sau au fost în vieţile noastre ale tuturor...)
Toată lumea știe ce este o plută de lemn cu care se navighează pe râu. Numai Furnica nu știa. Dar odată a aflat și ea. Iată cum s-a întâmplat.
În viața fiecăruia, nevoia de schimbare și dorința de a evolua sunt prezente tot timpul. Ajungi într-un moment în care simți că ceea ce ai nu mai este suficient sau nu se mai potrivește în puzzle-ul experiențelor pe care vrei să le trăiești și ai nevoie să faci o schimbare. Fiecare schimbare a unui membru determină o schimbare în întregul sistem familial. Și ce se întâmplă cu copiii în această perioadă? Ți se poate părea că și ei au nevoie de schimbare, că își doresc să încerce mereu lucruri noi. Însă, deși au nevoie să experimenteze, să ia contact cu lumea, în același timp au o mare nevoie de a avea o bază la care să se întoarcă, un plan bine stabilit care să le ofere o anumită securitate afectivă. 
Majoritatea oamenilor care nu știu cum să se transforme gândesc cam așa: Cum să fac să scap de această senzație? Dacă noutatea acumulării de obiecte noi se erodeză și nu mai funcționează, cum procedează? Își întorc privirea spre lucruri și mai mari, un nivel nou de acumulare, iar strategiile de de evitare li se transformă în dependențe.: Daca iau medicamente/droguri sau beau suficient alcool, senzația o să dispară.
Cu siguranţă, atunci când devenim părinţi ne gândim poate la o mulţime de lucruri pentru care trebuie să le facem pentru a le oferi copiilor o educaţie bună, echilibru, o copilărie fericită etc. De asemenea, dorim să-i învăţăm cum să se adapteze, cum să facă faţă, cum să fie oameni buni sau cum să fie oameni de succes... încercăm să le dăm lecţii de viaţă pentru a se putea descurca...
De unde ştie copilul meu ce e “bine” şi ce e “rău”? Cum îl pot învăţa să nu facă greşeli, pentru a nu suferi? Sunt întrebări care te fac să te gândeşti cum îţi poţi proteja copilul astfel încât să nu sufere, să nu se rănească, să nu ia decizii greşite etc.
”De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.